View source for Combinatul Siderurgic

Combinatul Siderurgic din Galați este situat în zona industrială din partea de nord-vest a orașului. Din cele trei piețe preuzinale pornesc trei șosele care leagă combinatul de cartiere ale orașului, convergând spre centrul acestuia.
Autorii construcției au fost colectivele de ingineri, arhitecți și tehnologi ai Institutului de Proiectări Metalurgice (IPROMET) din București, împreună cu specialiști din alte institute de proiectare.
În anul 1960 a fost înființată Întreprinderea de Construcții și Montaje Siderurgice (ICMSG), care a realizat operațiunile de execuție și montaj a utilajelor.
În momentul realizării, Combinatul Siderurgic de la Galați era cel mai mare și mai modern complex industrial siderurgic din România. Construcția acestuia a început în anul 1962. În anul 1981 a fost dat în funcțiune Furnalul nr. 6, de 3500 metri pătrați, unul dintre primele 10 furnale din lume cu această capacitate.
Planul general al combinatului prevedea două axe principale perpendiculare - magistralele uzinale, în funcție de care a fost făcută zonificarea interioară, amplasarea, relațiile dintre unitățile componente și legătura cu orașul.
În lucrăle de specialitate sunt menționate, ca instalații tehnologice importante: 6 furnale de capacități între 1700-3500 metri pătrați, oțelăriile cu 9 convertizoare, cuptoarele electrice, liniile de turnare continuă, laminoarele de tablă groasă și cele de bandă laminată la rece și la cald.

[[File:01_444756_cop.jpg|thumb|center|1000px|<b>Sectorul de întreținere al Combinatului Siderurgic din Galați (1968)</b>]]

Fundațiile au fost executate pe baza studiilor unui colectiv de specialiști sub conducerea cad. prof. ing. Aurel Beleș (1891-1976).
Clădirea corpului principal al oțelăriei a fost una dintre cele mai mari lucrări de acest gen realizate în țară, având o lungime de 225 m, două deschideri de 21 m și două de 18 m. Producerea oțelului a fost realizată printr-un nou procedeu tehnologic: utilizarea unor convertizoare de 160 tone capacitate, cu insuflare de oxigen la partea superioară.
 
Surse: ing. Dinu-Teodor Constantinescu, Construcții monumentale, București, Editura științifică și enciclopedică, 1989, p. 245-247