Difference between revisions of "Marcel Hârjoghe"

„Un actor adevărat, în faţa cortinei, fără decor, numai cu un con de lumină, dacă trăiește intens rolul, te poate face să vezi palate, lucruri sublime sau grotescul din lucruri.”

Autograf Marcel Hârjoghe

Marcel Hârjoghe - actor, poet

Prezentare

Promoţia I.A.T.C. din 1960: În rândul din spate: Cornel Todea, Marcel Hârjoghe, Marius Marinescu; În rândul din faţă: Agatha Nicolau, Rodica Popescu Bitănescu, Anda Caropol, Stela Popescu și Sebastian Papaiani (de la stânga la dreapta)

Din faţetele actorului Marcel Hârjoghe

"Teatrul este o moară de măcinat suflete" spunea actorul Marcel Hârjoghe, cel care a bătut scândura scenei "până i-au albit tâmplele sufletului" şi al cărui destin profesional s-a legat de cele două orașe vecine, Brăila și Galați.

Născut în vremuri tulburi, în perioada dintre cele două războaie mondiale, acestuia i-a rămas pentru totdeauna în amintire perioada zbuciumată a copilăriei sale: "Am deschis ochii asupra vieţii într-un spaţiu al mizeriei materiale şi morale, al morţii şi al distrugerii: cel de-al doilea război mondial. La o vârstă la care trebuia să mă joc, am trăit spaima cumplită a bombardamentelor, am văzut morţi şi răniţi, am văzut lucind în noapte obraji uzi de lacrimi. Eu însumi am fost rănit grav şi am trăit din plin drama ipotezei de a-mi pierde definitiv vederea. M-am maturizat brusc."

Marcat de dramele războiului, actorul declara că acestea i-au influenţat deciziile în ceea ce privea cariera aleasă, determinându-l să aleagă o profesie care îi oferea posibilitatea de a face ceva pentru cultura română: "Adolescent fiind, maturizat brusc de încrâncenarea dramelor pe care le-am trăit în timpul războiului, mi-am spus că dacă m-aș face medic, să redau oamenilor sănătatea, ar fi prea puțin; dacă m-aș face inginer, să construiesc ceva material pentru oameni, ar fi prea puțin; dacă aș fi învățător, să dau oamenilor puterea de a ieși, cu ajutorul cărților din întunericul ignoranței - ar fi prea puțin. Și-am zis, atunci, că, fiind actor, aș putea să fiu, pe rând și medic, și inginer, și învățător. Pentru că mi se pare că lucrul de esență, care definește esența umană, este cultura. Fără ea nu se poate vorbi de existența unei nații, a unei etnii."

Alegerea fiind făcută, după absolvirea studiilor liceale în Brăila, s-a numărat printre cei 2600 de candidați care, în anul 1956, au dat examen de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Primii cinci admiși din cele treizeci de locuri disponibile au fost: Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Marcel Hârjoghe, Rodica Popescu-Bitănescu şi Sorin Gheorghiu.

Profund legat de oraşul natal, s-a reîntors acolo imediat după absolvirea studiilor universitare, dând naştere, la început de carieră, pe scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. După o perioadă de şase ani, Marcel Hârjoghe a părăsit Brăila şi s-a stabilit în oraşul vecin, unde s-a impus ca o autoritate a scenei locale prin valoarea interpretării, dobândind recunoaşterea calităţilor actoricești şi admiraţia gălăţenilor.

Indiferent de personajul interpretat pe scenă, Marcel Hârjoghe s-a bucurat de aprecierile criticilor încă de la începutul carierei. Dincolo de scenă, actorul Marcel Hârjoghe a fost întotdeauna dublat de poet, fiind un spirit „zbuciumat, revoltat până în măduva oaselor de o realitate comunistă nedreaptă și pe care nu o putea schimba decât la nivel imaginar, prin șarja ironică a versurilor sale”

Frământările artistului se transpuneau adesea în versurile sale:

Nu pot pe lîngă lucruri/ să trec/ cu nepăsare,

să curg precum o apă:/ oriunde/ şi oricum.

Tot ce-ntîlnesc mă cere,/ mă-ncîntă/ ori mă doare

şi vreau cu-nfrigurare,/ intens/ să mă consum.

Cronicile spectacolelor apărute în diversele publicații de specialitate oferă o perspectivă clară a talentului și importanței sale artistice, fiind apreciat fie pentru „nota de pitoresc” sau pentru naturaleţea cu care creează personajele, împrumutându-le aspecte din propria personalitate, pentru a le contura mai pregnant, fie că este vorba de piese din dramaturgia naţională sau universală. De altfel, privind retrospectiv activitatea desfăşurată pe scena teatrului gălăţean, declara într-un interviu din 1994: „Nu sunt un infatuat. Dar munca mea a dat roade; am avut roluri frumoase, roluri mari, de care îmi amintesc cu plăcere: am fost Moş Ion Roată, Kogălniceanu, Moţoc; am fost Cadâr, Zaharia Trahanache, Capelanul Destogunber”.

Despre rolurile preferate, în general personaje istorice, mărturisea: „Au fost unele pe care le-am iubit pînă la lacrimi: Moş Ion Roată, Kogălniceanu, cu care am apărut de trei ori şi la televiziune, Cantemir, rol pentru care am citit şi răscitit tot ce era mai important din opera marelui erudit.”

Dăruit total mirajului scenei, actorul avea propria teorie asupra importanţei şi valorii dramaturgiei româneşti, despre care afirma: „reprezintă un adevărat tezaur spiritual al neamului nostru şi sunt puţine acele ţări europene şi ale lumii fericite să se declare, fie şi parţial, stăpâne ale unui asemenea tezaur. De ce ne-am mira când specialişti în materie îl consideră pe românul Eugen Ionesco, cel mai mare dramaturg al lumii, după Shakespeare? Nu cunosc şi nici nu am auzit că ar exista undeva, în lume, o piesă de teatru care să pledeze cu atâta talent şi umanism despre convieţuirea unor etnii şi religii diferite, aşa cum pledează marea capodoperă «Tache, Ianke şi Cadâr» de Victor Ion Popa”.

Personalitatea fascinantă a actorului Marcel Hârjoghe s-a împletit cu sufletul său sensibil de poet, pentru care amintirea copilăriei era nepreţuită, alegând să eternizeze aceste sentimente, precum şi imaginea casei părinteşti şi a părinţilor săi, în versuri emoţionante:

Am crescut curat pe lângă casă/ În grădina noastră era Rai!

Nu cunosc pe lume mai frumoasă,/ Înflorire-a pomilor în mai.

Tata era umbră alburie,/ O simțeam în noapte după geam

Și-adormeam în piept c-o bucurie/ Ce de-atunci nicicând nu o mai am.

Unde ești tu casă părintească,/ Cine zidul sfânt ți l-a surpat?

Vreau din nou măicuța să mă nască/ În acel lăcaș ca un palat!

Pentru a surprinde în cuvinte esenţa unor idei, nu ezita să şocheze prin limbajul folosit, folosind un ton vehement şi incisiv, doar pentru ca mesajul să ajungă mai uşor la cei cărora le era destinat:

A fi porc - nu-i lucru mare./ Poți fi porc: porc prin născare

Sau, de n-ai obraz subțire,/ Poți fi porc prin devenire.

Iar câine - la fel: sadea/ Când te fată o cățea,/

Sau când simți neîncetat/ O nevoie de lătrat./

Dar să fii un porc de câine/ Asta nu poate oricine.

Măcinat de boală, anticipând apropierea implacabilului sfârşit, Marcel Hârjoghe a aşternut pe hârtie un "Testament” în versuri:

Și mi-am dus crucea în tăcere

Și ea era chiar trupul meu

Și sufletul n-avea putere

Să-şi ducă trupul tot mai greu. [...]

Și dacă din această stare,

Să mă ridic n-oi mai putea,

Las aste versuri la altare

Să plângă… după moartea mea.

După moartea sa, fiica actorului, artista plastică Ioana Hârjoghe Ciubucciu a dorit să imortalizeze figura tatălui său într-un bust, pentru că, aprecia aceasta, „arta reprezintă un prilej de a păstra ce a fost bun și viu într-o relație și de a te desprinde, în egală măsură, de durerea pierderii”. Sarcina de a realiza acest bust i-a revenit sculptorului gălăţean Liviu-Adrian Sandu, care mărturisea: „Lucrând astfel am reușit să cunosc un alt OM și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că a trimis gândul realizării acestui portret fiicei actorului, doamna Ioana Hârjoghe-Ciubucciu care mi-a încredințat această importantă și delicată sarcină”.

„Măiestria, fără egal, a sculptorului, a întâlnit esența verbului tatălui meu și i-a redat-o pe chip. Și asta este surprinzător, pentru că noi, receptorii creației sale vedem un produs, și dacă atitudinea personajului te străpunge până la fiori este pentru că, în spatele a ceea ce pare realizat dintr-un suflu, se află o documentare minuțioasă cu privire la viața și lumea în care a trăit omul conturat” aprecia Ioana Hârjoghe Ciubucciu, referindu-se la opera de artă ce îl înfăţişează pe cel care trăise o infinitate de transformări pe scenă pentru spectatorii săi.

După mai multe decenii de activitate în slujba Thaliei, actorul a devenit „unul dintre stâlpii de rezistenţă ai Teatrului Dramatic din Galaţi”, situându-se astăzi, în istoria artei dramatice, între vârfurile scenei gălăţene şi rămânând întipărit, pentru totdeauna, în memoria iubitorilor de teatru, pentru că, aşa cum consemna artistul, „un actor trebuie să reprezinte umanitatea, tot ceea ce e mai frumos în ființa umană”, ceea ce Marcel Hârjoghe a reuşit cu prisosinţă.

Biografie

Data şi locul naşterii: 5 februarie 1937, Brăila

Data şi locul decesului: 14 august 1994, Galați

Studii:

• Liceul de Comerț din Brăila;
• Şcoala Populară de Artă din Brăila;
• Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, clasa profesor A. Pop Marţian, asistent Cornel Todea (1956-1960);
• a susţinut examenul de licenţă cu rolul Ahov din piesa Nu-i totdeauna praznic de Aleksander Ostrovski (1960).

Activitate socio-profesională:

• actor al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila (1960-1966), unde a jucat în piese semnate printre alţii de: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Horia Lovinescu, George Bernard Shaw, William Shakespeare, Paul Everac, Aziz Nesin, Tudor Muşatescu, Alexandr Stein, Dorel Dorian;
• actor la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi (1966-1994);

• a interpretat numeroase roluri precum: Ermil Zotaci Ahov în Nu-i totdeauna praznic de Aleksander Ostrovski, Zaharia Trahanache în O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Dimitrie Cantemir în Vodă Cantemir de Dan Tărchilă, Vornicul Moțoc în Despot Vodă de Vasile Alecsandri, Cadâr în Tache, Ianke și Cadâr de V. I. Popa, Ion Sorcovă în Domnișoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Moș Ion Roată în Cuza Vodă de Mircea Ștefănescu, Richard Drewett în Jupiter se amuză de A. J. Cronin, Arhitectul Alquist în R.U.R. de Karel Čapek, Capelanul de Stogumber în Sfânta Ioana de George Bernard Shaw, Caporal Uria în Un om = un om de Bertolt Brecht, Grigori Bârzoi în Chirița în provincie de Vasile Alecsandri, Pictorul în A treia țeapă de Marin Sorescu, Miltemberger în Libertate la Bremen de R. W. Fassbinder, Infirmul în În căutarea sensului pierdut de Ion Băieșu, Judecătorul în Domnul Puntila și sluga sa Matti de Bertolt Brecht, Comisarul în Avarul de Molière, Logofătul Trotușanu în Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Krull în Soldățelul de plumb de Sacha Lichy, La Rose în Căsătorie prin concurs de Carlo Goldoni, Fratele în Ciudatul rol al întâmplării de Ion Băieșu, Domnul Atropos în Pielea ursului de PierreChesnot, Domnul Bonaparte în Băiatul de aur de Clifford Odets, Pavel în Prima zi de libertat de Leon Kruczkowski, Maiorul Swindon în Discipolul diavolului de G. B. Shaw, Moș Tănase în Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu, Grigore în Groapa de Eugen Barbu, Montagu în Romeo și Julieta de W. Shakespeare, Turculeț în Opinia publică de Aurel Baranga, Gaston Shmalz în Frank al V-lea de Friedrich Dürrenmatt, Florian în Hoțul de vulturi de D. R. Popescu, Vincentio în Femeia îndărătnică de W. Shakespeare, Hangiul în Hanul de la răscruce de Horia Lovinescu;
• a jucat în filmul polițist românesc „Ultimul cartuş”, regizat de Sergiu Nicolaescu (1973).

Distincţii - Premii:

• Diploma de Onoare a Ministerului Învăţământului şi Culturii, la concursul pe ţară al Institutelor de învăţământ Artistic Superior (1960);
• Premiu pentru activitatea desfăşurată în cadrul Cenaclului literar al Casei de Cultură din Galaţi (1970).

Fişier de autoritate

• Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

• Camelia Toporaş, Tena Bezman, Irimia Rocsana, Otilia Pricopi, Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2018-2019, Galaţi, Axis Libri, 2019.

Referinţe

• Mariana Purcărea:

„S-a frânt, la numai 57 de ani, unul dintre stâlpii de rezistenţă ai Teatrului Dramatic din Galaţi: Marcel Hârjoghe. Îşi aşeza, tainic, temeiurile croirii celei de-a 34-a lumi de actor. Gongul n-a mai apucat să bată, cortina nu s-a ridicat, florile au avut altă menire. Îi întrupase prin ani pe Montagu, pe Cadâr, pe Teapkin, pe Trahanache, adică pe Shakespeare, pe Victor Ion Popa, pe Gogol, pe Caragiale...

Avea aerul unui sfinx, cu tăceri adânci, reverberante, cu gesturi seniorale, din altă lume parcă. Doar gândul, deloc molcom, te izbea şi atunci turnul invizibil te oprea, respectuos.

Meticulos, concentrat, de o disciplină a căutării neistovită, cu un aer dostoievskian, într-o hartă prusacă a muncii de scenă.

Hazardul îi dădea drept replică-cheie, în ultimul spectacol, Vizita bătrânei doamne, aproape un adagiu: Nu ştiu dacă mă mai recunoaşte cineva...”

• Ioana Hârjoghe Ciubucciu:

„Retrăiesc un univers aparte pe care mi-l apropii, dau cu migală timpul înapoi și încerc repetabila emoție... Însetat de dreptate, de frumos, de adevăr, de cunoaștere - așa mi-l amintesc pe tata. Mi-l amintesc râzând şi îngândurat deopotrivă, pierzând nopți citind, pentru că iubea cărțile asemenea unor ființe apropiate, de a căror despărțire se vedea suferind:

Atâta doar, că palmele mele/ Nu vor mai putea mângâia cărțile

Pe care atât de mult le-am iubit,/

Că nu voi mai putea sta de vorbă/ Cu Shakespeare și Sofocle cel Mare...

Mi-l amintesc pe scenă, îmi amintesc tunetul vocii lui, dar și blândețea din glas... privirea pătrunzătoare cu mii de înțelesuri, dragostea și îmbrățișarea lui. Concentrat înainte de spectacole, pentru că trebuia să-și intre în rol, după cum ne spunea, rugându-ne să păstrăm liniște.

Îmi amintesc că nu pleca niciodată de acasă fără a mă chema pe mine şi pe fratele meu ca să ne sărute pe frunte și să ne spună că ne iubește. Mi-l amintesc cum scria propriile-i versuri, cum ne recita din Eminescu, insuflându-ne dragostea pentru adevăratele valori ale neamului. Îmi amintesc și ultimele cuvinte... Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...

Îi mulțumesc pentru trecerea cumpătată și elegantă prin timp, și, mai ales, pentru dimensiunea sufletului său.”

• Prof. univ. dr. Alexandru Lazăr:

”Marcel era un bonom care făcea pe bătrânul încă din tinerețe, își răgușea vocea, tușea, respira greu și-și ținea discursul lui de bătrân hâtru. Era făcut pentru compoziții și bătrânii lui, spre deosebire de ai altora, nu erau șubrezi, slăbănogi sau muribunzi, ci vânjoși, adică moldoveni de os răzășesc din ăi de ai lui Ștefan șel Mari. Mai toate personajele lui aveau la bază compoziția de vârstă, de vorbire, de mers și de gesturi special studiate de el sau poate ivite instantaneu.

Băiat bun, țăran talentat și generos cu toată lumea, Marcel a jucat fel de fel de roluri și fiecăruia i-a dat culoarea și patima necesară, căci toate aceste personaje le avea ascunse în el, scoțându-le cu hocus-pocus când era nevoie.”

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z