Difference between revisions of "Eugen Teodoru"

„Este nevoie, când se dorește valoare, de talent! Nu este important despre ce scrii, ci cum scrii! [...] Cititorul român e un cititor informat, cult, pretenţios, nu avem nici un drept să-l dezamăgim.”

Autograf Eugen Teodoru

Eugen Teodoru - scriitor, publicist

Prezentare

Născut în familia^[1] unui maistru C.F.R., într-o mahala a Galaţiului interbelic, Eugen Teodoru^[2] a păstrat în suflet nostalgia copilăriei petrecute în preajma Dunării şi a lumii pitoreşti a portului gălăţean, cu străzile şi obiceiurile sale, ascultându-i poveştile şi cunoscându-i oamenii, această lume lăsând amprente adânci în personalitatea scriitorului şi legându-l definitiv de spaţiul bine determinat al fluviului pe care l-a recreat în povestirile sale.

Urmând iniţial o carieră militară, a trecut prin experienţa frontului, participând, ca elev-plutonier în Regimentul 11 Infanterie, la luptele de la Băneasa şi de pe Valea Mureşului din cel de-al Doilea Război Mondial. „La 19 ani, Eugen Teodoru (Theo sau Grecu, cum îi spuneau unii dintre camarazi) era un vlăjgan şmecheros, subţirel şi romantic. Purta pe umăr cu dezinvoltură (cu graţie, aş spune) puşca mitralieră CSRG, sau, mai târziu, propriu-zisa de la mitraliera Schwartzlose sau Maxim” îşi amintea scriitorul Nicolae-Paul Mihail, care, alături de Eugen Teodoru şi de Eugen Barbu, formau „micul grup de scriitori aspiranţi la afirmare pe tărâmul literaturii” din cadrul Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi din Bucureşti.

După război, a început să publice în presă, debutând în 1945, în paginile ziarului brăilean Facla, unde critica scrierile romanţate - „cea mai infidelă reflectare a realităţii” şi „romancierii sterpi în imaginaţie” care realizau o „înregistrare falsă a unor realităţi puse pe seama unei figuri idolatrizate”. Eseul era semnat cu numele real, Eugen Teodor, asemenea prozelor apărute în rubrica duminicală, „Cultură şi viaţă”, a cotidianul gălăţean Viaţa nouă din anii 1956-1957.

Începând cu anul 1962, renunţă la cariera militară pentru cea de publicist şi scriitor, debutând editorial cu volumul „Croitor pentru săraci”, întâmpinat de critica literară a vremii cu numeroase cronici, care remarcau debutul promiţător şi calităţile de înzestrat povestitor, dar îi reproşau o „perspectivă falsă asupra realităţii” şi alunecarea spre o „tematică periferică, tratată sentimentalist” care nu se potrivea spiritului acelor vremuri de început de regim comunist, fiind îndemnat „a face loc în creaţiile sale... actualităţii imediate”.

Cea mai mare parte a scrierilor sale, fie că este vorba de apariţiile editoriale, fie că este vorba de publicistică, se structurează pe cele două planuri definitorii, între care s-a axat de altfel şi biografia sa, mediul cazon şi viaţa civilă, care se confruntă pe fundalul existenţei provinciale, în special a celei gălăţene, ilustrând mentalităţi specifice şi caractere inedite, dând naştere unei proze care „se citeşte cu deosebit interes şi emoţie, oferind pasaje ce constituie o adevărată delectare stilistică, oglindind trăiri de un dramatism dens, o tipologie umană autentică, ca şi inspirate descripţii de momente şi locuri”.

Făcând parte din „generaţia războiului”, Eugen Teodoru a fost inclus în rândul „scriitorilor în uniforma armatei române”, dând tiparului şi povestiri eroice, de război, inspirate de trăirile proprii din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi de poziţia de observator al lumii militare, în colecţia „Cartea Ostaşului” apărându-i două volume. Primul volum, „Flăcări pe chei”, a fost inspirat din experienţa trăită pe front: „Se revarsă-n inimă apele amintirilor. Se aud uneori răsunând puternic. Nu-mi pot stăpâni cugetul şi le desprind învăluite în aura legendei şi le fixez pe hârtie, desenându-le cu tocul. O parte din ele se află aici. O parte din mine se află cu ele”. În cel de-al doilea volum inclus în această colecţie, „Răgaz”, mărturiseşte: „Atracţia pentru purtătorii scutului patriei mă aduce mereu între ei. De aceea le tălmăcesc, pe măsura puterilor, lumea cu întâmplările ei. Ca prieten vechi şi statornic, le rămân mereu dator întru dragostea mărturisită, măcar şi în acest chip”.

În ceea ce priveşte publicistica, pe lângă fragmentele literare sau reportajele apărute în cunoscute reviste de profil, se distinge colaborarea îndelungată cu revista Pentru patrie, una dintre cele mai căutate publicaţii ale timpului, „singura din peisajul publicistic de atunci unde se strecurau cazuri despre criminalitatea din România şi care se vindea la negru” fiind căutată de fanii genului poliţist, revistă în care a scris reportaje dedicate militarilor precum şi investigaţiilor sau anchetelor declanşate de „aceşti combatanţi ai legalităţii [...] la întretăierea între bine şi rău”.

Considerat de Marian Popa „un tipic autor foiletonist”, Eugen Teodoru a documentat cu pasiune lumea provinciei de la Dunăre, încastrând în memoria timpului fragmente din viaţa de altădată a Galaţiului, personaje sau locuri intrate în folclorul urban, proza sa căpătând pe alocuri caracter de frescă socială sau de comedie de moravuri. „Frumoasele garnizoanei”, „Nunta cu sănii”, inclusiv volumul de debut, „Croitor pentru săraci” şi apoi „Corabia mistuită” sunt lucrări care se încadrează în această zonă în care se mişcă cu familiaritate, conturând biografii bizare, moravuri importate, mentalităţi de provincie, unele de un realism crud, altele incluzând note de fantastic sau de aventură poliţistă, scriitorul fiind considerat „un fin observator al realităţii umane, realitate pe care o transferă într-un fantast firesc. Radiografiind mai ales mentalitatea oraşului natal, scriitorul conservă prin textele sale o lume de caleidoscop ce scapă prin degetele sociologilor, istoricilor, esteticienilor şi mai ales moraliştilor”.

Colecţia de eseuri, parte apărute în periodicele vremii, adunată sub titlul „Brelocuri”, intră şi ea în aceeaşi zonă a evocării oraşului natal, reprezentând un alt volum de succes al autorului, apreciat pentru structura compoziţională şi pentru viziunea stilistică, unii critici literari considerând-o una dintre lucrările care îl definesc pe autor şi îi demonstrează calităţile de prozator.

Odată cu mutarea scriitorului la Bucureşti, dragostea faţă de meleagurile natale s-a extins asupra capitalei, în care a regăsit frânturi din mahalalele de acasă sau a descoperit comori ale istoriei, creând o adevărată literatură document, în care se reflectă experienţa cercetătorului în arhive.Îmbinând documentarea cu actul artistic, Eugen Teodoru a aşternut pe hârtie pagini memorabile despre Galaţi, adevărate poeme în proză, în care evocă pitorescul bătrânului port de la Dunăre, făcând apel atât la faptele istorice, cât şi la o bogată galerie de portrete ale unor personalităţi precum Al. I. Cuza, V. A. Urechia, Nae Leonard, Anton Holban sau la personaje şi locuri intrate în folclorul local, realizând o istorie sentimentală a oraşului natal. De altfel, „în această lume pestriţă, cu deşuchieri senzaţionale, cu gesturi fără pereche, senzuală, mişcătoare, înfrăţită cu fluviul şi crescută parcă din el, este Eugen Teodoru în largul său. Îmbinând tradiţia cu faptul trăit, inspiraţia livrescă şi evocarea, documentul de arhivă cu legenda, repovestind basme şi balade, ori momente istorice de mare tensiune, scriitorul ne conduce cu darul delectării într-o lume de inepuizabil farmec”.

Numărându-se printre scriitorii legaţi de lumea Dunării, Eugen Teodoru a dovedit reale şi complexe calităţi de prozator, punând alături, în scrierile sale, stilul confesiv cu incursiunea în psihologia socială, evocarea cu stilul reportericesc, ineditul cu faptele comune, dând naştere unei lumi variate, de o mare diversitate morală şi varietate tipologică, demonstrând o fantezie debordantă împletită cu realitatea cotidiană, încadrându-se printre cei care au promovat genul poliţist.

Autor de schiţe, reportaje, povestiri, romane, romane-document în care a demonstrat „plăcerea aproape exclusivă a povestirii, vocaţia lirico-epică absorbind deopotrivă realul şi fabulosul (volumele sale conturând o adevărată saga danubiană)”, scriitorul rămâne legat pentru totdeauna de Galaţi şi de Dunăre, la care revine iar şi iar, cu o permanentă nostalgie.

Încadrat de critica literară în categoria prozatorilor de factură lirică şi considerat „poate, scriitorul contemporan cu cele mai multe cărţi inspirate din lumea dunăreană a ţării”, Eugen Teodoru rămâne cu siguranţă unul dintre scriitorii care transmite încă, prin paginile scrise, peste vremuri, amintirea Galaţiul de altădată, reuşind să captureze tonalităţi emoţionante din sufletul oraşului de la Dunăre, chiar cu riscul de a fi acuzat uneori de patetism: „Încerc de aceea când văd acest oraş să-l parcurg îndărăt, să-l redescopăr, să-mi amintesc tălăzuirea lui prin timp, pentru ca ori de câte ori ochii şi degetele mele îi pipăie din nou zidurile să simtă iar, pogorând asupra lor lumina, vuietele, siluetele lui [...] Mă leagă o secretă dragoste de oraşul natal...”

Biografie

Data şi locul naşterii: 24 iulie 1922, Galaţi

Data şi locul decesului: 23 septembrie 2008, Bucureşti

Studii:

• Şcoala Primară de Băieţi Nr. 6 din Galaţi;
• Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi (1934-1942)
• Şcoala de Ofiţeri de Jandarmi din Bucureşti (1942-1945);
• Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice, licenţiat în drept (1942-1946).

Activitate socio-profesională:

• elev-plutonier în Regimentul 11 Infanterie, a participat la luptele de pe front în cel de-al Doilea Război Mondial (1944);
• înaintat la gradul de sublocotenent, comandant de companie la Inspectoratul de Jandarmi din Galaţi (10 mai 1945);
• trecut în rezervă cu gradul de locotenent colonel şi pensionat (31 mart. 1962);
• redactor-şef adjunct la revista Arhivele Statului din Bucureşti, ce aparţinea de Direcţia Generală a Arhivelor Statului de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne (apr. - iul. 1962);
• secretar literar al Ansamblului de cântece şi dansuri „Ciocârlia” al Ministerului Afacerilor Interne (iul. 1963 – nov. 1968);
• redactor I (nov. 1968), redactor principal (mart. 1970) în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, la revista Pentru patrie;
• pensionat pentru limită de vârstă (aug. 1982);
• redactor la Televiziunea Română;
• membru în Consiliul de conducere al revistei Săptămîna culturală a capitalei.

Premii:

• Premiul revistei Săptămîna, pentru volumul „Podul de foc” (1975).

Distincţii:

• Medalia „Meritul Militar”, clasa a II-a (1962);
• Medalia „Virtutea Ostăşească”, clasa I (1965);
• Medalia „A XXV-a aniversare a eliberării Patriei” (1969);
• Medalia „A 50-a aniversare a Partidului Comunist Român” (1971).

Afiliere: membru al Cenaclului Scriitorilor Militari Profesionişti.

Colaborări la publicații: Albina, Ateneu, Contemporanul, Dunărea, Facla (Brăila), Flacăra, Gazeta literară, Luceafărul, Pagini dunărene, Pentru patrie, România liberă, România literară, România Mare, Săptămîna culturală a capitalei, Scînteia tineretului, Tînărul scriitor, Tribuna, Viaţa militară, Viaţa nouă, Viaţa Românească.

Note

1. ↑ Tatăl: Tudose Teodor, maistru montator C.F.R.; mama: Emilia (n. Comanicu), casnică.
2. ↑ Numele la naștere: Teodor Eugeniu.

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

• Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Tena Bezman, Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2017, Galaţi, Axis Libri, 2018.

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z