Constant Tonegaru

Poet şi publicist

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă/Mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion/Să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă”

Prezentare

Constant Tonegaru a fost fiul ofiţerului de marină, avocatului şi publicistului gălăţean Constantin Tonegaro şi nepotul procurorului general al Curţii de Apel din Galaţi, Daniel Zorilă. Bunica din partea mamei, născută Hangiof, se trăgea dintr-o familie înstărită a Galaţiului, care deţinea printre altele şi hotelul Metropol. Poetul a făcut parte din „generaţia pierdută” a scriitorilor care nu au reuşit să se afirme pe deplin, destinul literar fiindu-le întrerupt de instaurarea regimului comunist. Propulsat în lumea literară de Vladimir Streinu şi de prietenul său Barbu Cioculescu, a fost remarcat şi amintit de toţi marii critici literari care s-au aplecat asupra operei sale. În perioada 1945-1949 a făcut parte, alături de Vladimir Streinu, scriitorul gălăţean Iordan Chimet, Pavel Chihaia şi L. Barral (secretarul Nunţiaturii Papale din Bucureşti), din Asociaţia „Mihai Eminescu”, organizaţie clandestină de apărare a culturii, reţea de salvare a elitelor intelectualităţii româneşti. Viaţa boemă îi este întreruptă brusc în anul 1947, când este arestat sub învinuirea de „conspiraţie împotriva siguranţei statului”. Poetul rezistă torturii şi regimului carceral din închisoarea de la Aiud fără a-şi trăda prietenii, fiind eliberat abia în 1951. Un destin tragic pe care îl transpune deplin în versurile sale: Atât a fost / un Înger refuzat şi un blestem: / „Te vei risipi ca apa din izvoare...”

Pavel Chihaia rememorează în pagini de adâncă sensibilitate portretul fizic şi moral al scriitorului: „neverosimil de slab şi de înalt, acoperit cu un basc strîmt şi decolorat deasupra unei groase perechi de ochelari, străbătea trăzile ca un catarg, cu un ţel anume, neabătut de adversităţile şi furtunile vieţii. Fantezia sa nesfîrşită, veselia, inconformismul faţă de falsele valori impuse, puritatea sa sufletească, acel romantism împerecheat cu o subtilă dar tăioasă ironie, ascundea o intransigenţă dusă pînă la sacrificiu”.

Într-o scrisoare sinucigaşă adresată lui Vladimir Streinu, Constant Tonegaru se destăinuia: „inima mea... a bătut cinstit pentru oricine a fost în apropierea ei... Nu am vrut s-o trec prin contrabandă prin convingeri ce nu-mi aparţin, adică nu mi-a stat în fire să fac circ din poezie pentru a-mi cîştiga bucata de pîine”. Acest „Peer Gynt al poeziei”, după cum l-a numit mai târziu Ion Vartic,a murit la scurtă vreme după ieşirea din închisoare, lăsând în urma lui doar un singur volum de versuri sub titlul „Plantaţii”, apărut în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale. Acestui volum i s-au adăugat în 1969 „Steaua Venerii”, al cărui manuscris a fost încredinţat tiparului de către Barbu Cioculescu şi în 2003 „Plantaţia de cuie”, ce cuprinde întreaga sa operă literară.

În subsolurile Muzeului Literaturii Române a rămas spre amintire masca mortuară, mulajul mâinii poetului şi un bust executat de sculptorul Ion Vlad. Clădirea din Bucureşti în care a trăit şi a creat poetul Constant Tonegaru între anii 1932-1952 poartă drept amintire a trecerii poetului o placă memorială.

Biografie

Data şi locul naşterii: 16 noiembrie 1893, Galaţi

Data şi locul decesului: 3 aprilie 1981, Bucureşti

Studii:

cursurile Institutului secundar superior Filipide din Galaţi;
lecţii de pictură cu profesorul italian Antonio Zumino (1908);
a urmat un stagiu de două luni la Academia Julian din Paris (1912);
eleva pictorilor Lovis Corinth şi Johannes Lippmann la Academia de Artă din Berlin (1913-1914);
a studiat la Academia Ranson din Paris (1930-1932);
a studiat cu André Derain la Paris (1932-1935).

Activitate socio-profesională:

a participat la expoziţia „Pictorul Antonio Zumino şi elevii săi” deschisă la Grand Hotel din Galaţi (decembrie 1913);
a expus la Graphiches Kabinett în Berlin (1922);
a expus la Salonul Oficial de Desen şi Gravură (1933, 1934, 1935, 1946-1947) şi la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Bucureşti
a expus la Graphiches Kabinett în Berlin (1922);
expoziţie personală de pictură şi grafică la sala Hasefer din Bucureşti (1935);
a expus la Graphiches Kabinett în Berlin (1922);
expoziţii anuale în Galaţi (1948-1971);
a expus la Graphiches Kabinett în Berlin (1922);
profesoară de desen la Galaţi după cel de-al doilea război mondial la Liceul Israelit, Liceul „Mihail Kogălniceanu” şi la alte şcoli din oraş;
a expus la Graphiches Kabinett în Berlin (1922);
expoziţia retrospectivă „Lola Schmierer Roth” la Muzeul de Artă din Galaţi (1972) şi la Muzeul Simu din Bucureşti (1974).

Afiliere:

membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România (1975).

Performanţe:

a participat alături de Nicolae Mantu şi alţi artişti la înfiinţarea Cenaclului Artiştilor Plastici, deşi s-a înscris în acesta mult mai târziu (1951).

Premii:

Premiul I „Anastase Simu” pentru tabloul expus la Salonul Oficial de pictură (1933);
Premiul revistei „Arta” în cadrul Premiilor Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 1975.

Debut:prima expoziţie personală la Sala Hasefer, Bucureşti (1935).