Eugeniu Ştefănescu-Est

Inginer

""

(Şerban Mişicu)

Prezentare

Mircea Mișicu - inginer

Recunoscut ca decanul de vârstă al scriitorilor secolului trecut, Eugeniu Ştefănescu s-a născut în anul 1881 la Craiova, în familia maestrului de muzică Gh. Ştefănescu1 şi a soţiei sale, Eufrosina Negoescu, bucurându-se de o longevitate de invidiat între cei care s-au afirmat în lumea literaturii române. Stabilit la Bucureşti, unde şi-a petrecut o mare parte a vieţii, a fost coleg de şcoală cu Tudor Arghezi la Colegiul „Sf. Sava”, a publicat alături de Vasile Alexandrescu Urechia în periodicele începutului de secol XX, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, care l-a publicat în revista sa, Literatorul, şi a cunoscut mari scriitori ai vremii, printre care Ion Minulescu, fost coleg de pension şi prieten apropiat, pe care l-a introdus în cercul boemilor care frecventau vestita cafenea literară de la „papa Kubler”.

Atras iniţial de lumea artistică, având înclinaţii spre pian şi spre arta plastică, s-a orientat apoi spre o altă pasiune a sa, avocatura, o profesie care îi oferea şi siguranţa materială dorită. De altfel, în perioada studenţiei şi-a exploatat talentul pentru pictură şi desen, întreţinându-se din vânzarea acuarelelor, în mare parte peisaje, şi din caricaturile publicate în ziare precum L’Independence Roumaine şi La Roumanie. De altfel, chiar primul număr al revistei româneşti cu profil umoristic Furnica, din 19 septembrie 1904, poartă pe prima pagină o caricatură semnată de avocatul, la acea vreme, Eugeniu Ştefănescu-Est. Multe astfel de desene şi de caricaturi s-au pierdut în negura timpului, doar o parte purtând şi semnătura autorului, dar rămâne în schimb un inedit album de caricaturi ce portretizează politicienii acelei perioade, aflat în colecţiile Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Judecător în perioada 1906-1910, a devenit apoi avocat, cultivându-şi în paralel talentul literar şi publicând în diverse reviste literare sub numele său real şi, ulterior, sub pseudonimul Eugeniu Ştefănescu-Est, pentru a se delimita de numele destul de comun purtat la naştere.

Infuzat de simbolismul parizian pe care l-a descoperit în călătoriile sale în Franţa şi influenţat de creaţia prietenului său, poetul Ion Minulescu, împreună cu care a şi făcut primele încercări de versificare, Eugeniu Ştefănescu-Est a scris versuri „de o bizară şi îndrăzneaţă frumuseţe”, fiind încadrat, alături de acesta, în rândul poeţilor simbolişti şi inclus în importante istorii şi antologii ale literaturii române. Astfel, remarcabilul critic literar George Călinescu l-a considerat un „autor de feerii” în lucrarea sa de referinţă, apreciind că „poetul scrie în culori... visează ţări cu grădini albastre şi lacuri verzi”, poezia sa fiind exotică şi fastuoasă, în timp ce basmele în proză, „foarte graţioase”, se remarcau printr-un „mare sens al fantasticului şi al policromului”. Eugen Lovinescu l-a inclus, de asemenea, în a sa istorie a literaturii române, ca pe unul dintre poeţii aflaţi sub influenţa poeziei minulesciene, în timp ce Constantin Ciopraga l-a numit „fantezist”, cu o poezie în care motivele predominante sunt date de „frivolităţi galante”.

Alături de poeziile apărute în reviste, şi-a adunat versurile şi în volum, începând cu cel de debut, intitulat simplu „Poeme” şi apărut în anul 1911, despre al cărui conţinut Ovid Densusianu aprecia: „versuri fluide, versuri cochete în care sclipesc visuri de călătorii fantastice, de sărbători cu confetti, serpentine şi foşnete de mătase – ceva din lumea în care simţurile caută numai impresii tari, ameţitoare, şi voluptăţi enervante [...] d-sa este un visual care vede numai bacanale, casinouri, temple afrodisiace”. Încadrată în literatura de regenerare a scrisului românesc, creația din primul volum a fost considerată reprezentativă pentru „poezia nouă”, aducând „un suflu nou de culoare, de culoare tare, tumultuoasă, vie... cu preţioase sonorităţi verbale... iar viziunea poetică, în ansamblul ei, intensă ca o cutie de rezonanţă”.

Eugeniu Ştefănescu-Est s-a afirmat şi ca prozator prin cele trei romane editate în anii ʼ40, precum şi prin intermediul „feeriilor” destinate copiilor, scrise „cu oarecari stângăcii pe alocuri, cu un mare sens al fantasticului şi al policromului, fără denaturări cultiste” apreciate ca „graţioase” de George Călinescu. Un început al acestei înclinaţii spre proză poate fi descoperit în perioada în care scriitorul era locotenent în Regimentul 9 Infanterie în Primul Război Mondial, când în paginile ziarului România apărea sub semnătura sa o povestire de pe front, ce scotea în evidenţă vitejia şi eroismul soldatului român Virtuozitatea de colorist a poetului Eugeniu Ştefănescu-Est se remarcă şi în volumele ulterioare de poezie, care transformă cele mai lăuntrice note sufleteşti în imagini exterioare, versurile sale făcându-l pe Perpessicius să aprecieze că acestea beneficiază de o „reală magie a versului”. În aceeaşi notă, volumul intitulat „Imperii efemere” a fost considerat de Perpessicius o „kermesă fragilă de spumă, în care serpentine și confetti lexicale sboară în aer ca globule multicolore și nevinovați șerpi prăvăliți prea iute din gloria lor de-o clipă”, versurile având „o graţie de pastel, pe care oricâtă inatenţie din parte-i nu i-o poate smulge, ea transcrie într-o muzicalitate paralelă cu aceea minulesciană, o lubricitate fantastică, un rafinament verbal, cum e procesiunea...”.

Apreciat de o pleiadă de critici precum Ilarie Chendi, Ovid Densusianu, Nicolae Davidescu, Eugen Lovinescu şi până la Perpessicius, care l-a inclus în „Antologia poeţilor de azi” realizată împreună cu Ion Pillat, inclus apoi de Lidia Bote în „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Eugeniu Ştefănescu-Est rămâne unul dintre reprezentanţii de seamă ai simbolismului românesc, individualizat de înclinaţia spre ludic, unul dintre cei care au deschis drumul mişcării care se va dezvolta şi va înflori după 1900.

Rămas fără vedere în 1952, colaborează din ce în ce mai greu cu editurile, astfel că numeroase lucrări ale sale rămân în manuscris, numele său dispărând încet-încet din lumea literară şi din vizorul criticii. Anul 1952 s-a transformat în mod fals şi în anul dispariţiei sale fizice, prin intermediul informaţiei false, preluată ulterior şi de alte surse, că ar fi murit:

Atâta-i tot! Eternă noapte

De linişte, iar pe volum

Mai flutură un vers parfum

Şi-un nume de poet în şoapte.

Cum declara într-un interviu acordat poetului Dorin Tudoran în 1963, Eugeniu Ştefănescu-Est a rămas totuşi cu amintirea unei vieţi frumoase: „am avut bani, am fost poet, am scris romane, am cântat la pian, am făcut aricaturi, am fost la Paris, i-am văzut pe pictori. Da, am avut o viaţă frumoasă. Mi-aduc aminte cu plăcere de ea”. Chiar dacă şi-a pierdut vederea, poezia, imaginaţia, fantasticul l-au ajutat să-şi compenseze pierderea acestui simţ vital, după cum mărturisea în acelaşi interviu: „Ei, şi ce dacă? Eu am fost poet, domnule Tudoran. Am imaginat atâtea lucruri. Înţelegi? Cum adică, dacă nu văd, nu-mi pot închipui cum trec vapoarele, şlepurile? - am fost poet, domnule. Eu pot să văd orice”.

Şi într-adevăr, chiar dacă a rămas fără vedere, a continuat să aştearnă versuri pe hârtie, în careuri delimitate pe paginile caietelor care reprezentau cel mai preţios avut al său, opt caiete de manuscrise, a căror existenţă o verifica în fiecare dimineaţă la capul patului, în locuinţa din Galaţi a fiicei sale, Margareta Ciurdăreanu şi a soţului acesteia, medicul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu.

Spre sfârşitul vieţii, profesorul gălăţean D. D. Şoitu a făcut numeroase eforturi pentru a-l scoate pe scriitorul Eugeniu Ştefănescu-Est, devenit şi el gălăţean, din conul de umbră al uitării, evocând profilul acestuia în mai multe reviste literare ale timpului şi făcându-i bucuria de a-l vizita, împreună cu un grup de elevi, de ziua acestuia, la împlinirea vârstei de 98 de ani. Copiii i-au luat scriitorului un interviu, publicat ulterior în revista şcolară Petale de lumină, determinându-l să-şi depene amintirile în faţa invitaţilor săi, profesorii Corneliu Stoica şi Cornelia Ungureanu de la Şcoala Generală nr. 29, şi a prozatorului Apostol Gurău. Peste ani, profesorul Corneliu Stoica a donat Bibliotecii „V.A. Urechia” o serie de fotografii surprinse cu ocazia acestei vizite, Aceste mărturii, alături de interviurile rămase posterităţii, conturează o imagine a omului și a scriitorului Eugeniu Ștefănescu-Est, a cărui dragoste pentru literatură şi pentru viaţă, alături de amintirile tinereţii şi de farmecul poeziei i-au înseninat ultimii ani ai vieţii, în ciuda faptului că aproape fusese uitat de lumea literară:

Să sper cumva că stihul meu

Să-şi taie cale mai departe?

Răspund că nu! El n-are parte

Decât de-un singur om, care sunt eu

Acum e clipa mea de veşnicie

E stropul meu de viaţă-n univers

Şi pot gusta din marea poezie.

Eu nu mă-ntreb de-al existenţei mers

De ce aş şti de ce va fi să fie?

Sunt fericit că pot să scriu un vers...

Biografie

Data şi locul naşterii: 2 martie 1881

Data şi locul decesului:

Studii:

Titluri științifice:

Activitate socio-profesională:

Afiliere:

Distincții - Premii - Decorații:

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Tena Bezman, Otilia Badea. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2016, Galaţi, Axis Libri, 2017.

Resurse electronice

Referințe

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z