Difference between revisions of "Octavian Buhociu"

Latest revision as of 06:56, 10 August 2022

Etnolog, folclorist

„Niciodată n-am crezut că pot să ies din condiţia mea de român, dar totdeauna am crezut că un Român poate ajunge până la universalitate, după exemplul înaintaş noștri. Noi facem cât putem şi sperăm ca urmaşii noştri să ducă flacăra mai departe.”

Autograf Octavian Buhociu

Octavian Buhociu - etnolog, folclorist

Prezentare

Originile etnologului Octavian Buhociu pot fi găsite, mergând înapoi, pe linia timpului, într-o familie de seamă ce se confundă cu istoria Crăieştilor.

Pornind de la rădăcina arborelui genealogic al familiei, unde îl găsim pe Ştefan Buhociu (născut în 1595), în ramurile acestuia îi putem descoperi pe Constantin Buhociu, primar şi consilier judeţean (tatăl lui Octavian Buhociu), medicul Iuliu C. Buhociu (fratele acestuia), compozitorul şi dirijorul Ioan Buhociu, mulţi alţi oameni care prin întreaga lor viaţă şi activitate au reprezentat un exemplu de dăruire pentru semeni.

Pornit dintr-o familie în care a învăţat valoarea mândriei de a fi român, şi-a îndeplinit datoria pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, rănit fiind în luptă de ostaşii germani, supravieţuind ulterior, în spital, unui masacru al ostaşilor sovietici.

Octavian Buhociu a ales din tinereţe calea exilului, simţind că doar în acest fel îşi va putea împlini destinul şi va putea aduce onoare şi recunoaştere ţării sale. A studiat în cel mai important centru universitar al Franţei, la Sorbona, acolo unde s-a numărat printre puţinii români care au obţinut Doctoratul de Stat, cel mai înalt titlu universitar francez. A dorit cu orice preţ să demonstreze că românii nu sunt doar nişte „colonizaţi ai culturii” care i-a adoptat, indiferent de spaţiul unde au emigrat, iar teza sa de doctorat reprezintă o pledoarie în plus pentru „impunerea culturii româneşti, nu numai faţă de celelalte culturi europene, ci chiar împotriva culturii franceze”. Nu s-a sfiit să afirme public, în susţinerea tezei, că filosofia istoriei lui Xenopol a devenit „izvor de inspiraţie pentru occidentali, îndeosebi pentru francezi”. Reputatul filolog francez Jean Boutiére a apreciat lucrarea lui Octavian Buhociu drept „cea dintâi operă importantă privind folclorul şi mitologia românească într-o limbă occidentală, originală şi completă”.

Stabilindu-se în Germania, a contribuit la cunoaşterea în spaţiul germanic şi nu numai, a spiritualităţii populare româneşti, prin intermediul folclorului, a miturilor populare, oferind prin cercetările întreprinse cadrul includerii mitologiei noastre în context universal. A fost în permanenţă sprijinit de „prima sa asistentă ştiinţifică”, soţia sa, Mathilde Maria Anna Heinzmann care, după căsătoria cu Octavian Buhociu, s-a considerat ea însăşi româncă, învăţând limba maternă a soţului ei şi sprijinindu-l cu abnegaţie în întreaga sa activitate.

A avut în suflet, pe tot parcursul vieţii, mândria obârşiei sale. „Eu sunt european de origine română”, afirma Octavian Buhociu, refuzând oportunităţile oferite de obţinerea cetăţeniei ţării de adopţie, chiar dacă astfel renunţa la avantajele materiale şi profesionale pe care o astfel de alegere i le-ar fi adus.

După plecarea din ţară a mai avut prilejul să îşi ostoiască dorul de ţară abia în septembrie 1974, cu ocazia celui de-al treilea Congres Internaţional al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, vizitând apoi ţara în fiecare an până în 1978.

A nădăjduit să se reîntoarcă definitiv în România, planurile sale de revenire constituind obiectul rapoartelor securităţii, mai ales în contextul relaţiilor de prietenie pe care le avea cu Constantin Noica. „După 30-35 de ani de exil, acum, la vârsta de 60 ani, spre uluirea celorlalţi emigranţi români, doreşte să se stabilească în ţară. Şi-a crescut cei doi copii în spiritul dragostei faţă de patrie, soţia sa, cetăţeană vestgermană, este gata să-l urmeze, şi acum încearcă... să obţină aprobarea pentru a reveni în ţară...”, menţiona un pasaj dintr-un raport al Securităţii Statului din anul 1978, citându-l pe Constantin Noica, care continua, afirmând: „Buhociu... în afara certei sale valori intelectuale” este „unul din primii 30-40 oameni de elită care contează pe plan cultural”.

Dorinţa exprimată în emoţionantul său testament, de a fi înmormântat în pământul natal, alături de părinţii săi, „creştineşte şi româneşte”, a fost dusă la îndeplinire cu devoţiune de către soţia sa, în ciuda condiţiilor politice de la acea vreme. Îmbrăcat în costumul naţional românesc de mire al tatălui său, având alături steagul românesc, Octavian Buhociu a fost adus în ţară şi înmormântat în pământul străbun.

„În timpul vieţii mele nu m-am gândit să fac averi, ci să lucrez ca să fac cunoscută lumii ţara mea şi creaţiile ei spirituale. De aceea tot ce-am gândit şi scris aparţine acestui proiect unic” reprezintă declaraţia de suflet a românului Octavian Buhociu, înscrisă în testamentul său alături de vorbele ce le dorea inscripţionate pe crucea mormântului său: „Aici este în repausul etern, Octavian Buhociu...”.

Biografie

Data şi locul naşterii: 20 octombrie 1919, sat Crăieşti, com. Vârlezi, jud. Galaţi

Data şi locul decesului: 11 septembrie 1978, Dortmund (Germania)^[1]

Studii:

• a susţinut bacalaureatul (1940);
• Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filozofie şi Litere Bucureşti, secţia Filologie Modernă, obţinând licenţa în litere cu teza Filosofia istorică a lui T. L. Maiorescu (1947) şi în filosofie cu teza Teoria cunoaşterii la Lucian Blaga şi Mircea Florian (1948);
• i-au fost echivalate diplomele de licenţă din România la Universitatea Sorbona din Paris (1950);
• a urmat studiile doctorale la Universitatea Sorbona din Paris (1950-1958);
• a urmat cursul de „Civilizaţie Indo-Europeană” al lui Georges Dumézil, unul dintre cei mai importanţi indo-europenişti, la École Pratique de Hautes Études din cadrul Universităţii din Paris (1950).

Titluri ştiinţifice:

• doctor în litere cu teza principală Le Folklore roumain de printemps şi cu teza secundară Filosofia Istoriei a lui Al. Xenopol (La Philosophie de l’histoire d’A. D. Xenopol) la Universitatea Sorbona din Paris, avându-l pe Georges Dumézil în comisie, cel mai mare indo-europenist din lume la acea vreme (1958).

Activitate socio-profesională:

• a efectuat serviciul militar în Marina Regală Română (1940–1945), fiind rănit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1944);
• membru activ al Cercului de Studii Folcloristice condus de profesorul George Breazul (1945-1948);
• a participat la cercetările de teren etnologice, folcloristice şi dialectologice din Ţara Oltului (din vara anului 1946);
• profesor suplinitor la Liceul „Carol I” din Bucureşti (1947-1948);
• a părăsit România, trecând graniţa clandestin şi obţinând certificat de refugiat în Trieste, Italia (1949);
• a trecut graniţa în Franţa (1949);
• s-a stabilit la Paris, unde a îndeplinit diverse munci ocazionale pentru a se întreţine şi a putea urma studiile doctorale la Universitatea Sorbona (1949);
• bibliotecar al Centrului Românesc de Cercetări aflat sub egida Academiei din Paris (1950);
• a derulat cercetări în domeniile morfologiei culturale, mitologiei comparate, filosofiei istoriei şi criticii literare, mai ales în cadrul Centrului Românesc de Cercetări aflat sub conducerea lui Georges Dumézil şi a lui Mircea Eliade (1950-1964);
• a participat, împreună cu Paul Miron, profesor de romanistică la Köln, Bonn şi Freiburg, la clădirea unei capele ecumenice în parcul căminului studenţesc al organizaţiei de binefacere C.I.M.A.D.E. (Comitè Inter-Mouvements Auprès Des Évacués) la Sèvres, Paris (1950-1951);
• a activat în cadrul Muzeului Omului („Musée de l’homme”), secţia Europa, reorganizând biblioteca, colecţia şi fişierele române din cadrul acestui centru de cercetare (1950-1952);
• redactor al Buletinului Centrului Român de Cercetări din Paris (1951-1954);
• secretar general al Centrului Român de Cercetări din Paris, sub conducerea lui Mircea Eliade (1956-1963);
• redactor şi editor al revistei în limba română Semne, revistă de gândire, artă şi literatură (1960-1963);
• s-a căsătorit cu Mathilde Maria Anna Heinzmann (1963) şi s-a mutat la Heidelberg (Germania), apoi la Dortmund (1966);
• lector de limbă şi literatură română la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Bochum, regiunea Ruhr, Germania (1966-1978);
• a întemeiat „Bochumer Gesellschaft für rumänische Sprache und Literatur” (Societatea pentru Limba şi Cultura Română Bochum) în cadrul Universităţii din Bochum, în vederea studierii limbii şi literaturii române şi a întăririi relaţiilor culturale dintre România şi Germania (1970);
• a iniţiat fondarea revistei Kurier der Rumänischstudenten (Curierul Studenţilor de Limba Română)(1970);
• a apărut principala sa lucrare Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie (1974);
• după moartea sa a apărut ediţia în limba română a lucrării Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească (1979).

Afiliere:

• membru activ al Centrului Românesc de Cercetări de la Paris (1950);
• fondator al Societăţii Studenţilor de Limbă Română de la Bochum, Germania.

Distincţii-Decoraţii: Placheta jubiliară „Centenarul Independenţei de Stat a României 1877-1977” din partea statului român pentru activitatea de promovare a culturii româneşti (1978).

Colaborări la publicaţii: Beiträge zur Südosteuropa Forschungen (München), Bulletin du Centre Roumain de Recherches de Paris, Convorbiri literare, Criticón (München), Current Anthropology (Chicago), Cronica, Destin (Madrid-Spania), Drum (Mexic), Kurier (Bochum), Libertatea, Libertatea românească, Mélanges (Buenos Aires), Revista de filosofia (Costa Rica), Zeitschrift für Balkanologie (Wiesbaden).

Note

1. ↑ Înmormântat în Crăieşti, jud. Galaţi.

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Mihaela Bute, Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2009, Galaţi, Axis Libri, 2010.

Resurse electronice

• Buhociu, Octavian. The haiduc. În: Atheneum [online], 17 ian. 2004. Disponibil în Internet:

[1]

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z