Difference between revisions of "Stere Popescu"

„Paseri neştiutoare cântă şi sufletul meu, Doamne, peste ape răsfrânt te chiamă [...]

Ceasul sfânt se apropie.

Din întuneric am să cresc floare şi turburător cânt

Rod am să rătăcesc peste ape în umbră şi'n cânt.”

Autograf Stere Popescu

Prezentare

Stere Popescu - coregraf, balerin, poet

Un artist şi un om de o rară profunzime spirituală, de o fineţe aparte, un „intelectual de mare calitate, preocupat de problemele spirituale esenţiale”. Astfel îl caracteriza scriitoarea Monica Lovinescu pe Stere Popescu, într-un articol dedicat balerinului la neaşteptata sa trecere în nefiinţă, alcătuind un sensibil portret al celui care era cu mult înaintea timpurilor sale prin încercarea de a revoluţiona arta baletului.

Pentru cei care îl cunoşteau cu adevărat, Stere Popescu era un introvertit care îşi ascundea frământările şi risteţea sub zâmbete sau glume, considerând acest comportament un gest „de supremă politeţe pentru semeni”, suferind de „o pudoare care dă măsura unui om. Sub care însă, evidentă pentru oricine l-a cunoscut pe Stere Popescu, se ascundea o nemăsură a sensibilităţii, o sfâşiere, o neîncetată interogaţie, care sunt semnul – unul din semnele – intelectualului care caută şi nu se mulţumeşte cu răspunsurile de-a gata”.

Evoluţia artistului care studiase baletul clasic cu renumita balerină şi coregrafă Floria Capsali şi luase contact cu dansul de expresie în studiourile de balet bucureştene, printre care şi cel al renumitului Trixy Checais, remarcându-se ca una dintre stelele Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti, a fost întreruptă brutal de instaurarea regimului comunist. Victimă a „procesului de epurare instituţională” iniţiat de regimul comunist în anul 1947, este dat afară de la Opera Română pentru vina de a fi refuzat înscrierea în partid. Fiind ulterior asociat grupului spiritual „Rugul aprins”, s-a numărat printre intelectualii care au fost încarceraţi şi anchetaţi în cadrul proceselor intentate în anul 1959 unor intelectuali români. În intervalul dintre aceste evenimente, Stere Popescu reuşeşte să se facă remarcat atât ca balerin, fiind reprimit la Opera Română, câtşi în postura de coregraf al unor spectacole de balet, fie în cadrul instituţiei unde era angajat, fie la Televiziunea Română sau în provincie, la Teatrul din Ploieşti.

Rolurile interpretate în „Iancu Jianu”, „Priculiciul”, „Şeherezada”, „Romeo şi Julieta” sunt remarcate de critica de specialitate, căci „în dansurile sale părea să caute, ca şi pasărea lui Shelley, acel soare ademenitor, acel astru al perfecţiunii fără umbră şi totuşi ucigaş”, cum remarca eseistul Pavel Chihaia. Acestuia din urmă, un apropiat al artistului, i-au rămas vii în amintire întâlnirile pe care le avea cu Stere Popescu şi în care acesta îşi împărtăşea „gândurile sale, niciodată convenţionale, niciodată mărunte, luciditatea sa ironică, idealurile mereu înaripate şi tristeţea mereu prezentă, mai grea decât tăcerile care o mărturiseau”.

Pe lângă balet, Stere Popescu îşi exprima originala personalitate în lucrări de grafică, câteva desene ale acestuia păstrându-se încă pentru posteritate, alături de amintirile despre „gravitatea şi reculegerea cu care desena un chip – adesea un autoportret – atent nu la semnele trecerii, ci la liniştea supremă şi neistovita lumină interioară, care îi imobiliza trăsăturile”.

Personalitate autentică, Stere Popescu s-a remarcat în mediul intelectual al acelor vremuri, având ocazia să întâlnească personalităţi notorii ale lumii culturale, printre care s-a numărat şi compozitorul Pascal Bentoiu, cu care a colaborat la spectacolul „Fântâna Blanduziei” după Vasile Alecsandri, în care a jucat marele actor George Vraca. Despre această întâlnire, soţia compozitorului, Annie Bentoiu, îşi aminteşte în jurnalul său: „În prima zi când ne-a mimat mişcările pe care dorea ca Pascal să le ilustreze în muzică, ne-a tăiat răsuflarea: în spaţiul extrem de strâmt dintre mobile, Stere pirueta cu dezinvoltură, se preschimba în mag, în iluzionist, în mare preot şi reuşea să ne sugereze un întreg alai de purtători de tăvi cu fazani umpluţi şi piramide de smochine”.

Opţiunea deloc comodă, pentru o nouă estetică a dansului, care pune coregraful pe drumul căutărilor şi inovării, a fost drumul ales de Stere Popescu în balet, în dorinţa de a-l aduce la acelaşi nivel de expresivitate cu celelalte arte, preferând să iasă din confortul obişnuit al realismului, al baletului clasic şi să exprime, prin metafore artistice, realităţi ascunse ale sufletului omenesc. Acest spirit vizionar a determinat şi acceptul autorităţilor comuniste în ceea ce privea participarea la cel de-al treilea Festival al Dansului de la Paris, fiind considerat a fi „singurul în stare să prezinte un balet în Occident”, beneficiind şi de sprijinul directorului Operei Române, Mihai Brediceanu, cel care a şi dirijat orchestra la premiera din 10 noiembrie 1965 de la Paris. Astfel, a pus în scenă, în premieră mondială, baletul „Ciocanul fără stăpân”, cu un discurs coregrafic modern, pe muzica celui considerat la acea vreme un lider al muzicii contemporane, Pierre Boulez, care fusese inspirat în creaţia sa de versurile poetului René Char. Aceste versuri îl inspiră şi pe coregraful Stere Popescu în crearea unui spectacol plin de îndrăzneală, cu elemente suprarealiste sau de un exotism abstract. Reprezentaţia de la Paris şi premiera spectacolului au avut loc la data de 10 noiembrie 1965, pe scena Teatrului Champs-Élysées, libretul fiind realizat de Stere Popescu iar costumele şi scenografia de Jules Perain, stârnind o adevărată furtună în mediul parizian şi fiind primit cu sentimente amestecate, având în vedere mesajul său ermetic, greu de înţeles pentru partea conservatoare a publicului şi a criticii. Le Parisien i-au alocat cronici elogioase, considerându-l o reuşită artistică de mare clasă: „trupa, necunoscută ieri în Franţa, este una dintre cele mai bune din lume”, „coregrafia, bogată, a lui Stere Popescu... aminteşte cumva de Lazzini, Curt Joass şi Paul Taylor şi comportă fericite descoperiri tehnice”, „prima interpretare coregrafică [a partiturii lui Boulez] prezentată în Europa şi în lume; prin realizarea lui Stere Popescu încercarea era curajoasă, interesantă şi, în ansamblu, reuşită”, „ansamblul a conferit capodoperei lui Boulez, sub bagheta lui Mihai Brediceanu, o interpretare de o claritate, de o perfecţiune a mişcării şi a stilului, de o sensibilitate şi o transparenţă pur şi simplu extraordinare”.

Inclus în lista reperelor importante ale anului de publicaţia editată „sub înaltul patronaj al Ministerului Afacerilor Publice şi al Comitetului Naţional al Muzicii din Franţa”, Curier musical de France, spectacolul „Ciocanul fără stăpân” a fost filmat de ORTF însoţit de interviul coregrafului Stere Popescu la care se face referire mai sus, un fragment putând fi vizionat şi astăzi, în urma cercetărilor întreprinse de sociologul Irina Severin, care a descoperit cele trei minute de filmare în arhiva Institutului Naţional al Audiovizualului din Paris.

Schimbând percepţia Occidentului asupra artei coregrafice româneşti şi a artiştilor români, momentul noiembrie 1965 a devenit un reper atât în istoria dansului contemporan românesc, cât şi din punct de vedere istoric, prin implicaţiile sociale şi politice pe care le-a generat. După acest scandal, Stere Popescu alege libertatea, în acelaşi timp cu primbalerinul Gabriel Popescu, rămânând în Franţa, unde solicită azil politic, fapt ce îi împiedică se pare pe organizatorii festivalului de la Paris să acorde spectacolului Marele Premiu şi să-i recunoască în acelaşi timp calitatea de premieră mondială.

În Occident, Stere Popescu şi-a reluat cariera la Londra, montând mai multe balete, remarcate de critica de specialitate şi predând la Central School of Art, despre realizările coregrafului în anul 1968, cu puţin timp înaintea morţii sale, aflând şi din transcrierea unui interviu oferit postului de radio Europa Liberă, păstrat în arhiva istorică RFE de la Hoover.

Moartea balerinului rămâne un subiect disputat, pus de ziarele occidentale pe seama scandalului iscat de „Ciocanul fără stăpân”, o lovitură care l-ar fi afectat profund şi după care nu şi-ar mai fi revenit niciodată în întregime, în timp ce regimul comunist îl explica prin imposibilitatea coregrafului de a se adapta „capitalismului sălbatic”, iar apropiaţii săi prin eşecul premierei ultimului balet sau prin respingerea cererii de emigrare în Statele Unite ale Americii.

O altă faţetă a balerinului şi coregrafului, prevestită de cele câteva poezii publicate în Revista Fundaţiilor Regale, a fost dezvăluită la mai bine de un deceniu de la moartea acestuia, prin intermediul volumului de poeme „Postume”, editat prin eforturile surorii acestuia, Sevastia Popescu, cu sprijinul unor prieteni de suflet ai gălăţeanului, volum ce adună o parte din creaţia sa poetică, împărţită în „vârste spirituale”, ce marchează atât etape ale vieţii sale, cât şi „praguri poetice” ale evoluţiei sale creatoare, cum le denumeşte prefaţatorul cărţii, scriitorul Ştefan Augustin Doinaş. Versurile, încărcate de tristeţe, îl pun pe Stere Popescu într-un permanent dialog poetic cu moartea, caracterizat prin „scufundarea în sine, de unde poetul scoate multiple bijuterii negre, ca nişte perle funebre îndelung elaborate, prin suferinţă, în scoica sufletului său”, poetul fiind alăturat de Ştefan Aug. Doinaş unui alt gălăţean cu destin tragic, Constant Tonegaru, pentru „lirica luxuriant imagistă, bogată în peisaje exotice” a versurilor scrise în tinereţe.

Personalitate originală, Stere Popescu a fost inclus de critica de specialitate printre artiştii a căror dans şi coregrafie au ilustrat tendinţa avangardistă a vremii, constituindu-se într-un reviriment aşteptat în ceea ce priveşte tematica şi tehnica arte coregrafice româneşti, numele său fiind purtat, din anul 2013, de una dintre sălile de spectacol ale Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti.

Biografie

Data şi locul naşterii: 17 aprilie 1920, Galați

Data şi locul decesului: 7 martie 1968, Londra, Marea Britanie

Studii:

• studii liceale la Galaţi şi la Liceul „Gh. Şincai” din Bucureşti;
• studiază dansul cu Floria Capsali la sfârşitul anilor ʼ30, urmând în paralel, timp de trei ani, Facultatea de Arhitectură din Bucureşti.

Activitate socio-profesională:

• prim-balerin la Opera Naţională din Bucureşti (1944-1947, 1949-1965);
• la sfârşitul anilor ʼ50, a fost implicat ca martor, anchetat şi deţinut în procesele legate de gruparea Rugul Aprins, fiind deţinut pentru o perioadă la Închisoarea Văcăreşti;
• a fost amnistiat, fiind eliberat, reabilitat şi reangajat la Opera Naţională din Bucureşti;
• în paralel cu activitatea desfăşurată în trupa de balet a Operei Naţionale din Bucureşti, a realizat coregrafia pentru diverse spectacole de balet;
• a colaborat cu diferite teatre din Bucureşti şi din provincie, realizând, singur sau în colaborare coregrafia unor piese de teatru;
• a participat la turnee artistice în Europa de Est (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Germania) şi în URSS, unde a dansat cu ansamblul Teatrului Balşoi din Moscova;
• a făcut parte din juriul Festivalului Internaţional al Dansului de la Varna, Bulgaria, alături de Serge Lifar, Galina Ulanova, Alicia Alonso etc.;
• a realizat o serie de filme pentru Televiziunea Română după 1960: un scurt metraj (25 min.) pe muzica „La Mer” de Débussy, filmul – balet pe „Valkyries” şi „Venusberg” de Wagner; coregrafia pentru filmul pe muzica lui Cimarosa, Berlioz şi Beethoven, care a primit Premiul „Orhideea de aur” la Vercelli, Italia (1964);
• a susţinut conferinţe la televiziune, despre teatrul antic japonez „Nô” şi „Kabouki”, despre folclorul Africii Centrale şi despre pantomimă în Indochina şi Indonezia;
• a pus în scenă „Romeo şi Julieta” la Teatrul din Ploieşti (1965);
• a cerut azil politic în Franţa (nov. 1965);
• a fost judecat şi condamnat în absenţă la 10 ani de temniţă şi degradare civică, de Tribunalul Militar din România, pentru „trădare de patrie” (7 mai 1966);
• a montat spectacolul de balet „Perspectives” pentru „Ballets Européens” al lui Léonide Massine, pe un montaj sonor propriu centrat pe un bocet românesc din Apuseni, realizând cu acest spectacol un turneu în Germania;
• a montat pentru Opera din Hanovra baletul „Offrande a une Ombre”, pe muzica lui Henry Barraud, despre experiența sufletului omenesc după moarte, folosind texte din Cartea tibetană a morților pentru a exprima stări de natură psihică și spirituală;
• s-a mutat la Londra, unde a predat la Central School of Art (1967);
• a semnat un contract temporar cu Teatrul Rambert şi a colaborat în calitate de coregraf cu Derek Jarman (decoruri şi costume), pentru realizarea spectacolului „Throughway”, pe muzica lui Davis Vorhaus, premiera având loc în martie 1968, la Jeannetta Cochrane Theatre.

Colaborări la publicaţii: Contemporanul, Luceafărul, Revista Fundaţiilor Regale, Revista scriitoarelor şi scriitorilor români.

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

TOPORAŞ, CAMELIA; PRICOPI, OTILIA; IRIMIA, ROCSANA; BEZMAN, TENA. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2015. Galaţi, Axis Libri, 2016.

Referinţe

• Irinel Liciu: Stere Popescu a fost un om cu o mare personalitate. Cei ce şi-l amintesc pe scena Operei Române au desigur înaintea ochilor imaginea lui în violentul Tibalt şi ţâfnosul Copellius, roluri atât de diferite, dar realizate cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi măiestrie. O puternică prezenţă scenică, o dăruire de sine, o ştiinţă a amănuntului semnificativ, precum şi a imaginii de ansamblu – iată ce caracterizează arta lui actoricească.

• Ştefan Augustin Doinaş: „Postumele” lui Stere Popescu au rolul de a prezenta, parţial şi cu întârziere, o nouă faţetă, necunoscută marelui public, a unei personalităţi artistice de înaltă ţinută. La creaţiile de mare succes ale maestrului de balet şi balerinului Stere Popescu, se adaugă acum mărturia emoţionantă prin patetismul ei, exemplară prin conştiinţa artistică ce o tutelează, a acestor texte care atestă un poet de factură modernă, de o valoare cu totul aparte.

• Ion Negoiţescu: Poezia lui Stere Popescu este mai întâi de o imensă senzorialitate, exuberantă, dezlănţuită, imaginile învălmăşindu-se, ciocnindu-se între ele cu o forţă nu mai puţin manifestă decât impulsul vital ce le provoacă.

• Monica Lovinescu (la data de 16 martie 1968 vestea sinuciderii la Londra a balerinului Stere Popescu): E în această existenţă a lui Stere Popescu frântă înainte de vreme şi poate de vremuri ele înşile, ceva nefiresc, ciuntit, schilodit. Neantul a câștigat o viaţă asupra căreia n-avea încă drepturi. Şi pentru care fiecare clipă ar fi fost, şi era, atunci când l-am cunoscut pe Stere Popescu, prilej de cunoaştere şi îmbogăţire interioară. Într-o artă în care, cum spunea el însuşi, se gândește mai ales „cu picioarele”, Stere Popescu aducea alte ambiţii. Slujindu-se, printre cei dintâi de tăcere, ca element constitutiv în balet, cerând mişcării nu să ilustreze, ci să se pună ea însăşi în discuţie, în chiar clipa săvârşirii ei, aducând pe scenă, ca un fel de şovăială existenţială, o reflecţiune critică ce nu este, în general, aceea a spectacolului, cerând sprijinul meditaţiei şi al unor texte fără legătură cu scena, cum ar fi „Cartea tibetană a morţilor”, Stere Popescu introducea şi ar fi introdus din ce în ce mai mult în balet, o dimensiune care ne izbea chiar şi pe noi de aici, blazaţi de atâtea inovaţii, de o atât de precipitată avangardă. Prin el, coregrafia părea că meditează...

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z