Camil Ressu

Artist plastic, profesor

„Artistul adevărat știe că sentimentele și tragicul vieții omenești se exprimă în arta lui nu numai prin tema subiectului, ci mai ales prin dispoziția liniilor, spațiilor, culorilor și umbrelor, care prin ele însele sugerează sentimente diferite.”

Autograf Camil Ressu

Camil Ressu - artist plastic

Prezentare

Plasat în elita celor mai importanți artiști plastici români din prima jumătate a secolului al XX-lea şi în galeria profesorilor care au contribuitla formarea unor noi şcoli de artă, Camil Ressu a văzut lumina zilei la Galați, într-o familie care avea rădăcini macedonene din partea tatălui.

Tatăl pictorului, Constantin Ressu, cel mai mare dintre copiii familiei Alexis și Elena Ressu, a fost profund implicat în viața politică, socială și culturală a orașului de la Dunăre, al cărui primar a fost în mai multe mandate, rămânând în memoria locală, printre altele, pentru teii plantați pe strada Domnească şi pentru pavarea Pieții Regale. Spirit boem, cu înclinații artistice, Constantin Ressu a transmis aceste calități celui mai mare dintre cei patru copii ai săi, Camil Alexis Ressu, care rememora la un moment dat cum părintele său l-a surprins în camera sa „mâzgălind nişte flori”, în orele când ar fi trebuit să fie la şcoală: am încremenit de frică, aşteptând să-şi reverse asupra-mi cele mai amarnice mustrări, dar în loc de dojană, spre uimirea mea, era stingherit parcă de vizita lui inopinantă, şi fără să zică o vorbă a plecat trântind brusc uşa camerei în care uitasem să mă închid. Această întâmplare mi-a destăinuit încuviinţarea lui tacită. Spera, poate, că îşi va împlini prin mine aspiraţia lui către artă.

Talentul său avea să fie remarcat la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, unde se înscrisese fără acordul mamei sale, la clasa de pictură a profesorului George Demetrescu Mirea, unde talentul, seriozitatea și perseverența de care a dat dovadă i-au adus, în anul şcolar 1898-1899, în semestrul I, „menţiunea onorabilă” la specialitatea „Desen antic bust” iar în semestrul II, „menţiunea onorabilă” la specialitatea „Desen antic figură”. Instruirea artistică și-a desăvârșit-o în străinătate, la München, unde a fost călăuzit de artistul gălăţean Nicolae Mantu, și apoi la Paris. Coleg cu alți viitori artişti români, precum Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu sau Eustaţiu Stoenescu, Camil Ressu a folosit anii petrecuți în capitala Franței pentru a aprofunda știința desenului, profesorul Laurens reușind să îi trezească interesul atât pentru compoziţiile monumentale şi pentru figurile puternice, cât şi pentru respectarea individualităţii artistice.

În perioada șederii în străinătate a beneficiat de ajutor din partea Primăriei orașului Galați, respectiv din fondul Răducanu Simonide, negustor care din dorinţa de a sprijini şi dezvolta învăţământul şi cultura românească, a donat, prin testament, din averea sa statului, cu obligaţia ca acesta să acorde burse şi ajutoare tinerilor bine pregătiţi, inclusiv pentru specializare în domeniul artelor plastice.

Camil Ressu a debutat în ţară ca desenator satiric, experienţă pe care a folosit-o şi în primele sale compoziţii. Caricaturile sale au avut la început ca temă centrală Răscoala din 1907, atingând apoi subiecte precum sărăcia populației, situația dramatică a soldaţilor, coaliţia regelui cu moşierii şi liberalii. „Șah la rege”, „Călătoria regelui”, „Înmulțirea ministerelor, bucuria politicianilor!”, „Conul Petrache şi regele”, „Alimentele noastre”, „Soldați lihniți de foame”, „Revizuirea Constituției”, „La ce servește libertatea”, „Justiția ambulantă”, „Să nu se facă anchetă” sunt câteva dintre titlurile sub care au apărut în reviste, desenele sale, începând din anul 1907 și până în anii Primului Război Mondial.

În aceeași manieră a caricaturii a realizat o galerie întreagă de portreteșarje, personaje fiind scriitori și artiști, personalități cunoscute ale vremii. Nume precum pictorii Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser (1910), Cecilia Cuţescu-Storck, Solomon Sanielevici (1903) și Lucia Dem Bălăcescu, sculptorii Constantin Brâncuşi (1913) și Dimitrie Paciurea, poeții Ion Minulescu (cel prin care ajunsese desenator satiric la Furnica), Ştefan O. Iosif (1911), Tudor Arghezi (1911) și George Bacovia, sau compozitorul Alfonso Castaldi (1909) și colecționarul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Piteşti, au fost modelele graficianului Ressu, unul dintre artiștii români dotați cu un puternic spirit de surprindere a caracterului, „unul dintre desenatorii cei mai de seamă din întreaga artă românească”.

În anul 1909, jurnalistul Theodor Cornel îl includea pe Camil Ressu în volumul „Figuri contimporane din România” descriindu-l ca pe „un tânăr pictor de mare talent, care în lucrările lui puternice şi definitive se vesteşte, pare-se, ca un continuator al unei tradiţii artistice vechi româneşti”, în timp ce criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, în Anuarul presei române şi al lumei politice pe anul 1910, îl definea ca pe „o fire rebelă şi veşnic în revoltă, un cugetător indignat de toate nedreptăţile ce se comit, îndurerat de durerea celor ce veşnic pătimesc [...] una din personalitățile de mare viitor ale picturii românești”, afirmaţie ilustrată cu lucrări ale pictorului, primele reproduceri publicate ale picturilor sale.

Lui Camil Ressu i se datorează încercarea cea mai îndrăzneață a anilor ʼ20, surprinderea într-o singură imagine plastică a mitologiei românești, prin realizarea cortinei Teatrului Național din București, care prezenta nunta lui Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana. Cortina pictată de Camil Ressu, pe care pictorul Nicolae Tonitza o vedea „ca o femeie frumoasă din popor, în vraja sclipitoare a unui bal mascat”, a generat reacţii contradictorii. Autenticitatea lucrării i-a făcut pe mulţi dintre spectatori să îi arunce priviri ironice, în timp ce „toate gurile creionate cu roşu au întâmpinat-o cu rânjet umed de impertinenţă”. Autentică lucrare de artă, cortina a fost apreciată de Tonitza a fi „cea mai vastă încercare de frescă din câte s-au făcut la noi. O masă de gri enormă, în care roşul, verdele, albastrul şi galbenul se subtilizează, se confundă, se topesc într-un ansamblu coloristic de o largă viziune fantomatică”, dar considerată prea puțin decorativă de factorii decidenţi ai vremii, a fost retrasă şi depozitată în podul Teatrului Național, ulterior fiind distrusă de bombardamentele din august 1944.

Criticul de artă gălăţean Corneliu Stoica îl consideră pe Camil Ressu un adevărat „pictor al omului”, care „a cultivat pe scară largă portretul. Dotat cu un ascuţit simţ de observaţie, artistul a ştiut să pătrundă în universul modelului şi să-i dezvăluie trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale, să-l individualizeze”.

Viziunea artistului şi-a pus amprenta şi în lucrări clar delimitate şi supuse unor riguroase reguli de simetrie în compoziţiile de proiecte pentru bancnote realizate de artistul plastic pentru Banca Naţională a României.

Personalitate artistică de marcă a începutului de secol XX, recunoscută pentru experiența, profesionalismul și notorietatea de care a dat dovadă, Camil Ressu a fost numit membru sau președinte în numeroase comisii şi jurii de specialitate, precum: Expoziția de pictură şi sculptură a artiştilor mobilizaţi organizată de Marele Cartier General, Comisia specială pentru decernarea marilor premii naționale pentru artele plastice, Comisia pentru achiziționările și comenzile operelor de artă plastică, fiind de asemenea desemnat (împreună cu Marius Bunescu) să colaboreze cu generalul Grigore Constandache şi locotenent-colonel Gheorghe Fluture la conservarea lucrărilor de artă plastică din Muzeul Armatei.

Profesor aflat pentru mulți ani la cârma Academiei de Arte Frumoase, Camil Ressu a militat pentru un învățământ artistic superior democratic, fiind unul dintre cei care au pus bazele învățământului modern. S-a numărat printre cei care au hotărât înființarea unei Academii de Artă de tip nou, liberă iar în calitate de director artistic în Ministerul Artelor a semnat adresa prin care făcea cunoscută deschiderea provizorie a unei școli libere de pictură şi desen, unde ulterior a fost numit profesor. În calitate de cadru didactic al Academiei de Arte Frumoase, a colaborat la planul de reorganizare a şcolilor de Arte Frumoase, fiind membru în Consiliul consultativ menit să examineze și să avizeze toate problemele învățământului superior artistic.

Artist și dascăl de excepţie, făcând parte din grupul „intelectualilor de la Kübler”, „portretist de clasică pătrundere..., compozitor cu vastă și nezdruncinată știință”, Camil Ressu era „bun, generos, şi mai ales în meseria lui – lucru rar – nu pizmuia pe nimeni [...] înconjurat de prieteni vechi, de elevi şi de o lume întreagă care îl stima” a fost preocupat de problemele esenţiale ale artei şi artiştilor dar şi de rolul acestora în societate fiind implicat în organizarea acestora. S-a numărat printre iniţiatorii primului sindicat al artiştilor, Sindicatul Artelor Frumoase din Bucureşti, al cărui prim statut (întocmit împreună cu Theodorescu-Sion) şi emblemă le-a creat.

Opera artistului Camil Ressu, care mărturisea că „s-a străduit să zugrăvească oamenii aşa cum sunt; nu ştiu dacă şi pe această cale am reuşit să fac ceva bun, dar ştiu precis că alt scop decât acesta n-am urmărit”, monumentală prin diversitate (vederi din satul românesc, grupuri de muncitori sau țărani, nuduri, naturi moarte, portrete sau autoportrete), reprezintă o impresionantă moștenire și o operă de referință pentru arta naţională românească, înscriindu-l pe artist între cei mai valoroși artiști plastici români.

Membru titular al Academiei Române, lucrările lui Camil Ressu au continuat și după anul 1962 să fie prezente la loc de cinste pe simezele expozițiilor de artă plastică organizate în țară sau în străinătate, în cadrul Muzeului de Artă al României fiind organizată, în anul 1975, microexpoziţia omagială „Autoportretul în opera lui Camil Ressu”, iar în anul 1981 „Expoziţia retrospectivă de pictură şi grafică Camil Ressu”, dedicată centenarului naşterii artistului.

Oraşul natal îi păstrează amintirea atât prin lucrările prezente în expoziţiile Muzeului de Artă Vizuală, cât şi prin organizarea de către Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, începând cu anul 2002, a unui concurs anual de pictură ce îi poartă numele, devenit între timp Concursul Internaţional de Pictură „Camil Ressu”.

Biografie

Data şi locul naşterii: 26 ianuarie 1880, Galați

Data şi locul decesului: 1 aprilie 1962, București

Studii:

• Școala primară și secundară la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi (1887-1896);
• Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti (1896-1897);
• Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, clasa prof. G. D. Mirea (1897-1899);
• Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, clasa prof. Gheorghe Popovici, pe care a terminat-o cu medalia de argint (1899-1902);
• Akademie der Bildenden Künste din München cu profesorul von Kaulbach (sept. 1902);
• Academia Julian din Paris, în atelierul lui Jean-Paul Laurens (1902-1907).

Activitate socio-profesională:

• desenator la revista Furnica (1907);
• a desenat coperta pentru volumul „Caleidoscopul lui A. Mirea” de Dimitrie Anghel şi Ştefan O. Iosif (1908);
• a participat cu lucrări la Expozițiile „Tinerimii Artistice” (apr. 1910, apr. 1911, 1913, mai 1914, 1915, 1916, 1931, 1939, 1940, 1944);
• a expus la Salonul Oficial (mai 1912, 1924, 1928, 1940, 1948);
• a publicat cronici plastice pentru expoziţii de artă;
• a participat ca voluntar la campania din Bulgaria, unde a pictat o serie de peisaje și compoziții cu turci în Dobrogea și în Bulgaria (1913);
• s-a căsătorit cu Catinca (Celesta) Ștefănescu (22 mai 1914);
• a fost mobilizat pe lângă Serviciul Supravegherii Știrilor (S.S.Ş.), care funcţiona în cadrul Palatului Poştei Centrale din Bucureşti (1916) și la Iași pe lângă Marele Cartier General, Secția a III-a Adjutantură, cu grad de sublocotenent (1917);
• a expus lucrări la expoziţia permanentă din foaierul Teatrului Naţional din Bucureşti (1920);
• a realizat două proiecte de pictură decorativă pentru casa Toma Stelian (1920-1925);
• la comanda directorului Teatrului Naţional din Bucureşti, scriitorul Victor Eftimiu şi a ministrului artelor, Octavian Goga, a realizat portrete ale actorilor teatrului pentru holul instituţiei şi a pictat o cortină a teatrului (1921);
• a participat la expozițiile Societății „Arta Română”: Iaşi (1918), Bucureşti (1920, cu 30 de lucrări; 1921, cu 15 lucrări; 1922, cu 3 portrete; 1923, cu un portret; 1937);
• a creat, împreună cu N. Tonitza şi Şt. Dimitrescu, prototipuri pentru Fabrica de Ceramică „Troiţa” din Bucureşti (1921);
• profesor cu diurnă la cursul seral de desen (1925), profesor suplinitor (1927) și director cu delegație (mart. - iun. 1927), profesor cu titlu provizoriu (iul. 1927), director (febr. 1929) și profesor definitiv de pictură (oct. 1930 - 1955) la Școala de Arte Frumoase din București;
• membru (1928, 1930, 1932, 1935, 1937, 1938, 1939, 1940) și președinte al Salonului oficial (1945, 1946);
• rector (1931-1936, 1936-1941) al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti;
• a realizat picturi murale: catapeteasma Bisericii ,,Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil’’ din Girov, jud. Neamț (1933);
• a expus la „Salonul nudului” (1934);
• pictor bisericesc autorizat (1937);
• a condus temporar Şcoala de Arte Frumoase din București (1944);
• profesor la Academia Liberă de Pictură din București (1945-1948);
• director al învăţământului artistic în Ministerul Artelor (1945);
• membru în Consiliul consultativ menit să examineze și să avizeze toate problemele învățământului superior artistic (1947);
• s-a pensionat din postul de profesor de la Școala de Arte Frumoase (dec. 1955).

Afiliere:

• a făcut parte din Cercul studenților români din Paris (Cercle des etudiants roumains);
• membru fondator al Societăţii „Arta română” (Iași, 9 mart. 1918);
• membru al Partidului Socialist (1919);
• membru fondator (12 mart. 1921) şi președinte al Sindicatului Artelor Frumoase (1921-1923; din 25 mart. 1946);
• membru fondator al Asociației „Arta” (1937);
• membru al Societății „Tinerimea Artistică”;
• membru al Cercului Artiştilor Plastici (1942);
• membru al Partidului Comunist Român (1945);
• vicepreședinte al Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.), secția de artă (1945);
• membru și preşedinte de Onoare al Uniunii Artiștilor Plastici (1950-1962);
• membru titular al Academiei Române (2 iul. 1955).

Distincții – Premii- Titluri - Decorații:

• Premiul I la concursul de desen organizat de Societatea „Tinerimea română” (Bucureşti, 1895);
• Medalia a II-a pentru Pictură la Salonul Oficial (1912);
• Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (1922);
• Ordinul „Les Palmes Académiques”, în grad de ofițer (Brevet nr. 5819 din 4 febr. 1922);
• medalia „Bene Merenti”, clasa I (Brevet nr. 1252 din 1922);
• Ordinul „Legiunea de onoare” în rang de Cavaler, acordată de statul francez (1933);
• Medalia de aur la Expoziția de artă românească organizată în cadrul Pavilionului românesc de la Expoziția internațională de la Paris (1937);
• Premiul național pentru pictură (1939);
• Ordinul „Meritul Cultural” clasa a II-a în grad de Cavaler (Brevet nr. 101din 1939);
• Premiul naţional la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură (1940);
• Ordinul „Meritul cultural” clasa I în grad de Ofițer (1940);
• Titlul de Artist Emerit (1951);
• Premiul de stat pentru Pictură clasa I, pentru lucrarea „Semnarea apelului pentru un pact al păcii” (1952);
• Titlul de „Artist al Poporului” (1954);
• „Ordinul Muncii” clasa I (1954).

Colaborări la publicaţii: Adevărul, Acţiunea, Furnica, Facla, Cronica, Cuvântul liber, Flacăra, Gândirea, Luceafărul, Năzuința, Nea Ghiţă, Renașterea Română, Revista celorlalţi, Săgetătorul, Țara Noastră, Viața Românească, Viitorul.

Note

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

TOPORAŞ, CAMELIA; PRICOPI, OTILIA; IRIMIA, ROCSANA; BEZMAN, TENA. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2015. Galaţi, Axis Libri, 2016.

Referinţe

• pictorul Alexandru Istrati: Lua un cărbune în mână şi stimulat de privirile elevilor desena transformând complet lucrarea; începea de la un capăt cu o linie sigură, continuă şi nu ridica cărbunele decât când desenul era terminat. Pentru noi toţi precizia şi uşurinţa de a-l face ne uimea. De aceea ne adunam cu toţii şi-l sorbeam din ochi. În timp ce desena, ne vorbea despre proporţie, despre simplificarea formelor eliminând detaliile, despre Ingres, Dürer sau despre Jean Paul Laurens, profesorul lui de la Paris. Corecturile lui erau celebre.

• Victor Eftimiu: Camil Ressu ştie să împartă vopseaua cu dramul, s-o întindă atât cât trebuie, s-o lumineze, s-o armonizeze, până să dea omului şi peisajului, reliefuri sculpturale. Pictor realist, el nu se pierde în aşa-numitele clar-obscururi, în vagul periferic, în moliciunea conturelor, nu abuzează de ceaţa convenţională în care de atâtea ori se scaldă, dacă nu se îneacă, subiectul tratat de penelul altora.

• Vasile Drăguţ: Camil Ressu a ştiut să fie credincios sieşi, rezului său, reuşind să făurească o operă de înaltă vigoare, o operă capabilă să-l vestească pe sine şi înacelaşi timp să constituie un suport pentru studenţii pe care i-a format, proiectându-i spre viitor ca virtuali artişti; exemplar pentru că, prin tot ceea ce a reuşit să facă, Camil Ressu a fost nu numai un artist de valoare, ci a fost un om de cultură de largă respiraţie, care a ştiut să integreze pictura şi artele plastice în marele concert al procesului de creaţie în ansamblul său; exemplar pentru că întotdeauna a ştiut să fie acelaşi în întreita sa ipostază: artist, dascăl, om de cultură.

• Tudor Arghezi: Camil Ressu, cu profilul lui tare, cu degetele lui încurcate în mănuşa unei ţesături violente de vine din spinarea mâinilor, nervos şi abrupt, rupe cu pensula privelişti crunte şi oameni stâncoşi. (…) Îţi închipuieşti că artistul, înainte de a privi natura ce i se pare prea armonică, aruncă peste dânsa de câteva ori vântul, ca să-i strice ordinea uniformă. Cu un picior o răstoarnă, sau o ridică în punctul unde-i trebuie. Fiinţele lui Ressu, au muncit o viaţă până să înceapă să-i placă artistului. (…) Artistul nu se mulţumeşte cu maimultul sau mai-puţinul bine. El înaintează într-un portret până la sleire, şi în căutarea neîncetată a perfecţiei pe care o visează el, pune pasiunea şi totodată îndoiala artiştilor adevăraţi, nemulţumiţi de tot ce fac, deşi încrezători în steaua lor.

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z