Emil Scarlat Skeletti

Ofiţer de cavalerie, compozitor

„Omul este artistul propriei sale vieţi, de aceea nu-i va putea cunoaşte şi aprecia adevăratele sale valori decât după ce a terminat-o...”

Autograf Emil Scarlat Skeletti

Emil Scarlat Skeletti - ofiţer de cavalerie, compozitor

Prezentare

Ofiţerul Emil Scarlat Skeletti s-a născut şi a copilărit la Galaţi, amintirea Dunării albastre însoţindu-l întreaga viaţă şi contribuind la accentele romantice ale creaţiei sale componistice de mai târziu. A preluat al doilea prenume, Scarlat, de la tatăl său, numărându-se printre cei patru băieţi ai familiei care au ales să ducă mai departe tradiţia militară. Tatăl, Scarlat P. Skeletti, general de armată, aducea cu sine istoria unei vechi familii elene, al cărei blazon lămureşte povestea numelui, care de-a lungul timpului a suferit numeroase transformări şi variaţii, trecând prin formele Schilitos, Skilitti, Skilizzi, Skillizzi, Skileti, având ca punct iniţial de plecare cuvântul scheletos. Ajunsă, în perioada monarhiei austro-ungare, la Iaşi, familia Skeletti/Scheletti a devenit un nume de marcă în istoria României, mândrindu-se cu personalităţi de seamă.

„Primul cerc artistic l-am frecventat chiar în casa părintească din Galaţi”, mărturisea Emil Scarlat Skeletti în notele autobiografice, acolo unde a şi învăţat să cânte, la „pianul cumpărat de tatăl lui, pe când Emil era copil”, un pian cu coadă marca Bechstein, care l-a însoţit apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa şi pe care a compus canţonetele care i-au adus faima. Înclinaţiile artistice ale familiei sale şi-au pus amprenta asupra vieţii lui Emil Skeletti, care a urmat în tinereţe şi studii de muzică, în paralel cu cariera militară, redescoperind abia în a doua jumătate a vieţii această pasiune, când s-a lăsat cuprins de fiorul componistic.

S-a căsătorit în anul 1917, în plin război, cu Elena Mavrocordat, al cărei nume purta, de asemenea, pecetea unei renumite ascendenţe, nunta având loc la Dângeni, la moşia tatălui miresei, Ioan Mavrocordat, în perioada unei scurte permisii. Fericirea a fost scurtă pentru cei doi soţi, care au traversat perioada frământată a finalului primei conflagraţii mondiale, Elena urmându-şi soţul pe linia frontului, pentru ca numai după trei ani să-şi găsească în mod tragic sfârşitul, pe când fiul lor, Vlad Skeletti, avea doar un an.

După pierderea soţiei, Emil Skeletti, care stăpânea la perfecţie limbile germană, franceză şi italiană, şi era „foarte cult, sportiv, fiind cavalerist, mare călăreţ”, a fost numit în funcţia de aghiotant regal al Regelui Ferdinand, funcţie în care a rămas peste termenul determinat de patru ani de zile, cât dura în mod normal un astfel de mandat. Ca urmare, a fost alături de familia regală timp de şapte ani, asistând la momente importante din viaţa acesteia, aşa cum au fost: căsătoria principelui moştenitor Carol al României cu principesa Elena (1921), naşterea prinţului Mihai (1921), încoronarea (1922) şi moartea (1927) Regelui Ferdinand.

Portretul fizic al militarului de carieră, dezvăluit de fotografiile păstrate în arhiva familiei, se completează perfect cu cel creionat de nora sa, Despina Budişteanu-Skeletti, în memoriile sale, recreând imaginea ofiţerului Emil Skeletti, care s-a conformat până la sfârşitul vieţii disciplinei militare însuşite în anii tinereţii: Emil Skeletti era un om deosebit din toate punctele de vedere, atât fizic cât şi moral. Un fizic frumos, bine legat, cu capul sus, cu ochii albaştri ca seninul cerului, iar părul albit complet, subit, în anul morţii soţiei sale, adică de la 32 de ani, îi dădea o distincţie cu totul aparte. Vorbea blând, se mişca uşor, reţinut, dar totuşi respira autoritate şi echilibru în fiecare moment. Tăcea când trebuia, vorbea răspicat şi clar când avea ceva de spus.

După moartea Regelui Ferdinand, începând cu anul 1932, Emil Skeletti s-a stabilit la Roma, în calitate de ataşat militar, acolo unde a rămas timp de opt ani, integrându-se în lumea artistică şi în cercul pasionaţilor de muzică, şi unde şi-a descoperit acel „temperament de artist autentic napolitan”. În presa italiană a vremii, Emil Skeletti era apreciat ca cel care „a realizat o serie de lucrări miniaturale vocale de rară spontaneitate şi originalitate”, fiind remarcat ineditul compoziţiilor sale:

„Este un fapt de-a dreptul emoţionant ca un oficial străin, trimis în misiune în Italia, să devină, în numai câţiva ani, un italian de asemenea sentiment şi sensibilitate, încât să fie capabil să scrie o serie de canţonete napoletane care să amintească de epoca de aur a melodiei partenopiene a neîntrecuţilor Mario Costa şi De Curtis”.

Domenico Furnò, prefaţatorul albumului de partituri scos la Napoli în urma succesului înregistrat de gălăţean, i-a oferit „afectuoasa recunoştinţă” a napolitanilor pentru compoziţiile sale, cuvintele de apreciere fiind citate ulterior şi în ediţia românească a albumului, apărut în 1967, şi exprimând o admiraţie de netăgăduit. Fiind, la acea vreme, singurul român care compusese canţonete, Emil Skeletti a ales ca la reîntoarcerea sa în România să renunţe la cariera militară şi să intre în Uniunea Compozitorilor Români, care l-a recunoscut ca pe cel care a introdus canţoneta, ca nou gen muzical în România. Melodiile sale au fost interpretate de mari cântăreţi români, piesele fiind difuzate inclusiv la Radiodifuziunea Română, în timp ce muzicologii autohtoni, şi nu numai, l-au încadrat în categoria compozitorilor napolitani, reprezentativi pentru acest gen muzical.

Cele două albume de partituri pe care le-a dat tiparului, „Zece cântece napolitane” şi „Cântece napolitane”, unul editat la Napoli, celălalt în ţară, se alătură numeroaselor piese corale şi vocale, compoziţiilor pentru pian şi voce rămase unele doar în memoria arhivelor sau pe discurile de vinil înregistrate de interpreţii români Ion Piso, Ion Stoian, Valentin Teodorian, care redau şi astăzi din sentimentele şi pasiunea pe care Emil Skeletti le-a pus în creaţiile sale.

Fire echilibrată, cu o atitudine demnă care nu permitea manifestări publice ale sentimentelor, Emil Skeletti a respectat, până la sfârşitul vieţii, un program cazon, având grijă să consemneze permanent momentele importante din existenţa sa într-un „carnet mic de piele roşie, cu foi cartonate aurii, în care are diferite însemnări zilnice, ca şi fotografia lui în doliu, la 32 de ani, şi fotografia mult iubitei lui soţii, Elena, decedată la vârsta de 25 de ani”.

În ritualurile zilnice pe care le urma, muzica îşi avea rolul ei bine determinat. „Melodiile le compunea direct, pe acelaşi pian cumpărat de tatăl lui” în faţa căruia se aşeza în fiecare zi, pentru a da frâu celor mai ascunse sentimente ale sale, în compoziţii de adevărat napolitan: „Nu-i uşor să cânţi aşa – trebuie să fii născut la Napoli, spre a reda astfel pasionalitatea noastră”.

În anul 1993, în articolele ce aduceau în prim plan pregătirile pentru a XXVI-a ediţie a cunoscutului festival de la Târgovişte, „Crizantema de Aur”, era readus în atenţia publicului românesc numele „marelui compozitor” care a fost „unicul ne-italian considerat un maestru al canzonetelor”, cel care a fost declarat trei ani la rând, în perioada 1937-1939 „cel mai popular compozitor de către publicul napolitan”.

Muzica compozitorului Emil Skeletti mai răsună şi astăzi în săli de audiţii, fiind inclusă în programul unor manifestări, cum ar fi cele dedicate relaţiilor româno-italiene.

Identificat în creaţia componistică românească ca reprezentat al acelui gen specific italian ce se situează la graniţa dintre clasic şi divertisment, între cult şi popular, Emil Skeletti transmite încă, prin vocea unor renumiţi interpreţi români, muzica învăluitoare, plină de sentiment şi pasiune pe care a compus-o. Şi dacă Napoli se oferea să îi acorde măcar cetăţenia spirituală celui „care atât de admirabil i-a cântat graţia”, cu atât mai mult Galaţiul poate să îi ofere un loc onorant în galeria personalităţilor sale culturale.

Biografie

Data şi locul naşterii: 28 septembrie 1888, Galaţi

Data şi locul decesului: 10 martie 1969, Bucureşti

Studii:

• cursuri de teorie-solfegii şi vioară la Galaţi, cu Friedmann (1898-1900);
• cursuri de compoziţie şi pian la Iaşi, cu Enrico Mezzeti (1907-1908);
• Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi;
• Şcoala de Ofiţeri de cavalerie din Târgovişte, absolvită ca şef de promoţie (1908);
• studii de specialitate militară în Germania, în garnizoanele din Mainz (Mainz Magdeburgisches Dragonen Regiment Nr. 6), Lübeck, Paderborn şi Kriegsschule Danzig, absolvite cu gradul de sublocotenent (1909-1913).

Activitate socio-profesională:

• întors în ţară, i-a fost confirmat gradul de sublocotenent în baza studiilor militare absolvite în Germania (1 iul. 1910), fiind apoi avansat locotenent (1 oct. 1913), căpitan (1 nov. 1916), maior (1 sept. 1917), locotenent colonel (1 iulie 1927), colonel (1 ian. 1934);
• a fost prezent pe frontul Primului Război Mondial, staţionând în Burdujeni, Mărăşeşti, Hânceşti (Basarabia) (1916-1918);
• în a doua campanie din Ardeal a activat în cadrul Statului major al Diviziei a Doua de Cavalerie (1919);
• profesor de cavalerie la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte (1919);
• aghiotant regal al Regelui Ferdinand, până la moartea acestuia (1920-1927);
• ajutor de comandant al Regimentului de Escortă Regală, după decesul Regelui Ferdinand, până la întoarcerea Principelui Carol (1927-1930);
• şi-a continuat activitatea în cadrul Inspectoratului General al Cavaleriei (1930-1932);
• a fost numit ataşat militar la Legaţia Română din Roma (1932-1936);
• consilier tehnic militar în cadrul Legaţiei Române din Roma (1936-1937);
• a desfăşurat un stagiu de comandă în Regimentul italian „Genova Cavalleria”, Roma (1937-1939);
• a fost disponibilizat la cerere (30 apr. 1939);
• în urma demisiei a fost pensionat din rândurile armatei (30 aug. 1940);
• a compus muzică de teatru, corală, vocală şi pentru pian.

Afiliere:

• membru al Jockey Club (1923);
• membru al Società Italiana degli Autori ed Editori (Societatea autorilor şi editorilor italieni) (1937);
• membru al Societăţii Compozitorilor Români (1940).

Distincţii - Decoraţi:

• Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler cu panglica de „Virtutea Militară”, „pentru bravura şi devotamentul ce a arătat în luptele din Transilvania” (1919);
• Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare, prin Decretul din 16 apr. 1924, conferit de Preşedintele Republicii Franceze (1924);
• Comandor de Onoare al Ordinului Regal Victorian, conferit de Regele George al V-lea (1924);
• Ordinul Japoniei, clasa a IV-a şi Insignele Soarelui-Răsare (Soleil-Levant) (1924);
• Adjutant Regal Onorific al Majestăţii Sale Regele Mihai I (1927).

Note

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

TOPORAŞ, CAMELIA; BEZMAN, TENA; IRIMIA, ROCSANA; PRICOPI, OTILIA. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2018 - 2019. Galaţi, Axis Libri, 2019.

Referinţe

• Ion Piso: Amintirile cu Domnia Sa sunt o sărbătoare pentru mine, deoarece pe lângă marile calităţi artistice şi intelectuale, personalitatea sa era dominată de o înaltă etică îmbinată cu o modestie exemplară şi cu o fineţe sufletească de adevărat boier, fiindcă amabilitatea, care nu-l părăsea niciodată, nu era distantă, având mereu o semnificaţie şi o nuanţă afectiv omenească.

• Despina Skeletti-Budişteanu: Muzica a acoperit pentru el, mereu, toate agitaţiile lumii exterioare şi a deschis porţile compoziţiilor lui năvalnice şi totuşi duioase şi pline de vraja sentimentului atât de pur de amor.

• Domenico Furnò: Am vrut să amintim pe amicul şi colaboratorul, cetăţeanul de onoare „din dragoste” al Neapolelui, rafinatul artist, nu numai datorită recunoştinţei pentru cât a dăruit el cântului napolitan, dar şi fiindcă el a obţinut în ţara noastră un succes a cărui amintire nu s-a stins încă şi fiindcă el a rămas unicul compozitor străin care a fost pus alături de cele mai mari glorii ale cântecului nostru.

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z