Paul Păltănea

Istoric, bibliotecar

„Eu nu am scris nici pentru glorie, nici pentru funcţii şi nici pentru bani. Am scris şi scriu pentru a-mi face o datorie morală faţă de acest oraş.”

Autograf Paul Păltănea

Paul Păltănea - istoric, bibliotecar

Prezentare

Bucureştean prin naştere, Paul Păltănea a ajuns la Galaţi prin stăruinţa profesorului Ion Tohăneanu, văr primar cu mama sa, care a ţinut să îşi aducă aproape familia împrăştiată prin ţară şi tot de la acesta a prins drag de învăţătură, dorindu-şi chiar, la un moment, sub puterea exemplului pe care l-a avut în profesorul Ion Tohăneanu, de la care mărturisea că a „perceput valenţele morale şi naţionale ale Catedrei, să se dedice carierei didactice. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe strada Cazărmii şi apoi în centru, pe strada Egalităţii, acolo unde dragostea mamei sale, Valeria Păltănea, a compensat orice lipsuri, astfel încât mărturisea: „La liceu, în ultimele clase, când m-am întâlnit cu colegi mai înstăriţi, nu am simţit nici un moment vreun sentiment de inferioritate”.

A urmat cursurile primei şcoli publice din Galaţi, pentru ca apoi să primească „binecuvântata educaţie” pe care o oferea Liceul „Vasile Alecsandri”, cu profesori dăruiţi cu har, pe care îi amintea adesea în povestirile sale: Dumitru L. Stăhiescu, Gheorghe Dinu, Ghiţă Hagiu. Alături de aceştia, acelaşi menţionat Ion Tohăneanu, pentru mulţi ani director al renumitului liceu, a avut un rol extrem de important în consolidarea unuia dintre pilonii personalităţii sale, bărbăţia morală, şi în alegerea drumului pe care îl avea de urmat în viaţă: Istoria. Despre orientarea spre această specialitate a Facultăţii de Litere şi Filozofie dincadrul Universităţii din Bucureşti, Paul Păltănea mărturisea că a fost, printre altele, rezultatul lecturii unor cărţi pe care Ion Tohăneanu i le-a oferit. Printre acestea se numărau „La Moldavia e le sue frontiere storiche” de Gheorghe I. Brătianu şi „Istoria românilor” de Constantin C. Giurescu, pe ambii având privilegiul să îi aibă apoi profesori la facultate. Profesorul Constantin C. Giurescu a devenit unul dintre modelele profesionale şi umane pe care şi-a propus să le urmeze în viaţă şi care, alături de Gheorghe I. Brătianu, i-au influenţat preocupările pentru cercetare.

Perioada fierbinte, premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, în care a urmat studiile universitare, l-a influenţat pe cel a cărui educaţie primită a fost în spiritul „încrederii în neamul românesc, în valenţele lui”, determinându-l să ia o atitudine activă, prin participarea la manifestaţiile studenţeşti de amploare, aşa cum a fost cea din martie 1944, de susţinere a demersurilor de recâştigare a Ardealului, la acţiunile anticomuniste organizate în Facultatea de Istorie de Naţional Țărănist, sau la manifestaţiile de omagiere a M.S. Regelui Mihai din Piaţa Palatului, la 8 noiembrie 1945 şi 10 mai 1946.

Aceste activităţi din perioada studenţiei, alături de colaborarea la elaborarea unor memorii de protest adresate Ministerului Educaţiei Naţionale, precum şi o delaţiune, în care era catalogat legionar şi membru al Partidului Naţional Ţărănesc-Maniu, au dus la încadrarea sa la falsa apartenență politică de legionar şi în consecinţă, la prima sa arestare, din 17 mai 1948, fiind încarcerat în Penitenciarul din Galați.

Supus regimului de „reeducare” din închisorile comuniste, a suportat cu stoicism toată suma de presiuni fizice și psihice destinate înfrângerii morale a deţinuţilor. Din acest iad de la Canal, unde zi de zi se adunau tot mai multe suplicii, agravate de chinurile foamei şi de cazna muncii la roabă, a fost eliberat, după o prelungire cu 12 luni a „pedepsei administrative”, în ajunul noului an 1953, după patru ani de calvar, în care doar o „atmosferă de comuniune sufletească, plină de trăiri creștine și de întrajutorare” a reuşit să pună bazele rezistenţei care l-au ajutat să răzbească la lumină.

Prieteniile cultivate în prima perioadă de detenţie au devenit motivul celei de a doua arestări, din 17 aprilie 1959, urmate la 27 august 1959 de condamnarea la 18 ani de muncă silnică şi încarcerarea în Penitenciarul din Galați. În luna septembrie a aceluiaşi an, ajungea la închisoarea din Aiud, unde a rămas timp de aproape cinci ani, până la graţierea din 27 iulie 1964.

De la Aiud, de la confraţii de celulă, a învăţat „bucuria smereniei creştine şi să nu închid ochii minţii şi ai sufletului când orgoliul cată să mă covârşească. Însuşiri câştigate nu din docte prelegeri, ci din exemplul traiului zilnic, prelungit în dulceaţa nădejdii albastre ce stingea aerul îmbâcsit cu care celula ne învenina plămânii”. Aceste învăţături le-a aplicat în viaţa de după eliberare, când a ajutat cu generozitate şi fără urmă de orgoliu pe oricine îi solicita ajutorul: „Am avut, în viaţa mea, frânturi de mulţumire că mi-a fost cu putinţă să dăruiesc din ceea ce am putut aduna, să-i ajut pe cei ce aveau nevoie în munca de cercetare, în spiritul a ceea ce eu învăţasem la Aiud”.

La eliberarea din Aiud, în 1964, încadrat la Muzeul de Istorie din Galaţi, a continuat, prin bunăvoinţa directorului filialei gălăţene a Arhivelor Statului de atunci, Gheorghe M. Dăscălescu, căruia îi mărturisea deplina sa recunoştinţă, să cerceteze arhivele Primăriei Galaţi. Scopul era acela de a obţine titlul de doctor, cu o lucrare despre istoria Galaţiului, „nu din orgoliu, nu din ambiţia de a sări peste treptele sociale [...] Un doctorat însă, îmi putea întări modesta poziţie de muzeograf de provincie”.

Aflat cu tot sufletul în slujba istoriei naţionale, cu preponderenţă a Galaţiului, şi-a făcut din cercetare o religie, pe care o slujea cu pasiune, adunând urice şi hrisoave, însemnări şi referinţe, dezvăluind cu generozitate informaţii preţioase despre istoria judeţului, ştiri şi mărturii despre oraşul Galaţi, pe care le restituia gălăţenilor, în frânturi, în paginile revistelor de specialitate sau risipite în presa locală şi care aşteaptă, cuminţi, să fie adunate în binemeritate pagini de carte.

Paradoxal, opera sa poate fi considerată uriaşă, cu informaţii adnotate cu rigurozitate prin trimiteri la surse, donate adesea de autor, sub formă de extrase, bibliotecii gălăţene, pentru a le face şi mai accesibile documentării, în timp ce partea care a căpătat formă de volum s-a rezumat doar la câteva monografii, fiecare dintre ele constituind opera a zeci de ani de investigaţii minuţioase, care acopereau până la exhaustivitate tematica subiectului. Dintre acestea, cea mai importantă, la care a lucrat peste treizeci de ani, este „Istoria oraşului Galaţi : De la origini până la 1918”, prin care dorea să răsplătească bunăvoinţa comunităţii care îl adoptase, stăruinţa profesorilor care contribuiseră la educaţia sa şi, nu în ultimul rând, să îşi plătească datoria de suflet „faţă de fie iertată Maica mea care, crescându-mă singură, mi-a dăruit mie viaţa ei, eu neputându-i oferi decât începutul unei îndelungi osteneli”.

Nu a mai avut timp pentru alte pasiuni sau activităţi, considerate deşarte, căci cercetarea avea întotdeauna prioritate în viaţa sa, în care noutatea documentelor stingea oboseala orarului zilnic de muncă, de 10-11 ore pe zi, în care, cum îi plăcea să spună, „mâzgălea hârtia”, urmărind cu tenacitate cele mai aparent neînsemnate informaţii, neţinând cont de limitările în timp şi spaţiu, în vreme ce concediile şi le transforma în stagii de documentare în bibliotecile şi arhivele din țară. Acest orar strict şi l-a păstrat până în anii din urmă, şi chiar atunci când sănătatea nu i-a mai permis să se deplaseze, sursele de informare îşi găseau calea către apartamentul istoricului cu ajutorul colegilor bibliotecari, astfel încât acesta să nu fie privat de resursele necesare documentării.

În ultimii ani de viaţă, aniversarea „istoricului Galaţiului” intra în programul acţiunilor culturale ale oraşului Galaţi, de fiecare dată notificată în paginile cotidianului local, urmată de interviuri în care, cu modestia caracteristică, mărturisea că nu se simte nici „maestru”, nici „profesor”, deşi era deţinătorul unor importante premii, iar preocuparea pentru genealogie, materializată în studii de specialitate, îi fusese răsplătită cu titlul de membru titular al Academiei Internaţionale de Genealogie.

Personalitatea sa poate reprezenta, prin tot ceea ce a făcut ca istoric şi ca om, un model pentru generaţiile viitoare, deşi, aşa cum remarca părintele Eugen Drăgoi, cu prilejul unei rememorări a personalităţii istoricului, „nici generaţia mea, nici cea a copiilor mei nu vor mai întâlni un om cu astfel de anvergură scriitoricească”.

Numele său rămâne indisolubil legat de oraşul a cărei istorie a cercetat-o, atât prin opera sa, cât şi prin iniţiativele locale care au dus la reeditări ale lucrărilor sale, la atribuirea numelui său principalei săli de lectură şi Filialei Nr. 2 a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, străzii pe care zi de zi îşi purta paşii pentru a intra în sediul bibliotecii, precum şi Muzeului de Istorie, importante instituţii culturale ale Galaţiului.

Biografie

Data şi locul naşterii: 25 iunie 1924, București

Data şi locul decesului: 25 ianuarie 2008, Galaţi

Studii:

• Şcoala de Băieţi nr. 1, actuala Şcoală Gimnazială nr. 24 „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Galaţi (1931-1935);
• Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi (1935-1943);
• Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia Istorie, unde i-a avut ca profesori pe: Nicolae Bănescu (Bizantinologie), Gheorghe I. Brătianu (Istoria Universală), Constantin C. Giurescu (Istoria Românilor), Ion Hudiță (Istoria Diplomației), Ion Nestor (Arheologie Preistorică), Victor Papacostea (Istoria Popoarelor balcanice cu privire specială la Românii din Sudul Dunării), Theofil SauciucSăveanu (Istoria Antică), I. D. Ștefănescu (Istoria Artelor) (1943-1947);
• a susţinut Examenul de Stat în sesiunea din 1957.

Titluri științifice:

• doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Istoria oraşului Galaţi din cele mai vechi timpuri până la 1918” (21 dec. 1973), recunoaşterea titlului având loc mult mai târziu (7 ian. 1992).

Activitate socio-profesională:

• în perioada studenţiei a colaborat la pregătirea unor memorii de protest adresate Ministerului Educaţiei Naţionale şi s-a ocupat (împreună cu Vladimir Diculescu) de organizarea şi activitatea Societăţii Studenţilor pentru Studii Istorice de la Facultatea de Istorie din Bucureşti (1945);
• a fost unul dintre studenţii care l-au ajutat pe istoricul şi arheologul Grigore Florescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, să continue munca lui Vasile Pârvan de cercetare arheologică a ruinelor de la Capidava (1945);
• profesor suplinitor de istorie la Gimnaziul Unic din comuna Barcea, jud. Galați (dec. 1947 - mai 1948);
• a fost arestat de Securitatea Galaţi şi încarcerat, fără a primi o condamnare juridică (17 mai - 13 sept. 1948);
• a fost condamnat administrativ la doi ani de închisoare, executaţi în închisorile din Aiud (din 15 sept. 1948) şi Ocnele Mari (din 15 dec. 1948);
• i-a fost prelungită pedeapsa, printr-o nouă condamnare administrativă de doi ani, executată în lagărul de muncă silnică de la „Capul Midia” (Canal), în brigăzile de „pedepsiţi” (12 dec. 1950 - 30 dec. 1952);
• nu a fost primit în învăţământ, fiind încadrat angajat necalificat la Cooperativa meşteşugărească „Higiena” şi transferat apoi la Cooperativa „Reconstrucţia” din Galaţi (1953-1957);
• profesor la Școala Generală din comuna Văcăreni, jud. Tulcea (1957- apr. 1959);
• arestat din nou, în aprilie 1959, sub acuzaţia de „subminare a regimului democratic”, a fost deţinut la Penitenciarul din Galaţi şi condamnat pe 29 august la 18 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică (17 apr. - 25 sept. 1959);
• încarcerat de autorităţile comuniste la Închisoarea din Aiud, a fost eliberat după 5 ani de temniţă (sept. 1959 - 29 iul. 1964);
• încadrat ca restaurator (din apr. 1965), apoi ca muzeograf (din ian. 1966) la Muzeul Judeţean de Istorie din Galaţi (1965-1974);
• încadrat ca bibliotecar principal la Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi (mart. 1974 - 1 apr. 1990);
• a participat cu lucrări ştiinţifice la simpozioane şi conferinţe naţionale;
• a organizat expoziţii de carte, printre care: „Galaţiul în cartea străină” (încolab. cu Sorina Codreanu, 1972); „Oraşe europene în gravura secolelor XVI-XIX” (în colab. cu Veluţa Făgurel, 1983); „Unirea tuturor românilor” (în colab. cu Nedelcu Oprea, 1983);
• membru în colegiul de redacţie al revistei Porto-Franco;
• a predat istoria la Facultatea de Istorie din Cahul, Republica Moldova.

Afiliere:

• membru şi preşedinte al Societăţii Studenţilor pentru Studii Istorice (1947);
• membru al grupului studenţesc din Galaţi al Partidului Naţional Liberal (1945);
• membru fondator al Fundaţiei „Collegium Vasile Alecsandri” (1992);
• membru fondator şi membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi (1999);
• membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România;
• membru al Academiei Internaţionale de Genealogie de la Paris (2007);
• membru şi președinte (2003-2005) al filialei din Galați a Asociației Foștilor Deținuți Politici.

Premii:

• Premiul „Costache Negri” din partea Asociaţiei Pro-Basarabia şi Bucovina deosebite în cercetarea vieţii şi operei lui C. Negri (1992);
• Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române pentru lucrarea „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918” (1994);
• Premiul „Ion I. Nistor”, acordat de Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” (1996);
• Premiul revistei Dunărea de Jos, pentru contribuţia adusă, în anul 2005, la istoria judeţului Galaţi (2006);
• Ordinul „Sf. Apostol Andrei”, acordat de P.S. Casian Crăciun al Dunării de Jos (2006);
• Premiul de Excelenţă pentru activitatea desfăşurată în anul 2006 de „explorator al Tunelului Timpului în căutarea satelor pierdute”, din partea revistei Dunărea de Jos (2007).

Colaborări la publicaţii: Acţiunea, Acta Musei Napocensis, Actualitatea pe Dunăre, Almanahul revistei „Dunărea de Jos”, Antares, Anuar : [Episcopia Dunării de Jos], Anuar de lingvistică şi istorie literară. Seria A, Anuarul Institutului deIstorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi; Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, Arheologia Moldovei, Ateneu, Biblioteca, Biserică, misiune, slujire, Buletin cultural, Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi, Buletinul Fundației Urechia, Buletinul monumentelor istorice, Caietele Bălcescu, Carpica, Călăuză ortodoxă, Cercetări istorice, Cronica, Dacia literară, Danubius, Dominus, Dunărea, Dunărea de Jos, Evenimentul gălățean, Foi pentru minte și suflet, Galaţi Post, Îndrumătorul cultural, Limba română, Literatură și artă, Magazin istoric, Manuscriptum, Moldova suverană, Opinia, Pagini dunărene, Partener, PortoFranco, Revista bibliotecilor, Revista de istorie, Revista de istorie şi teorie literară, Revista istorică, Revista muzeelor, România literară, Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Studii şi articole de istorie, Studii şi cercetări de istoria artei. Seria Teatru, muzică, cinematografie, 7 Zile, Școala gălăţeană, Viaţa liberă, Viaţa nouă.

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

TOPORAŞ, CAMELIA; BEZMAN, TENA; IRIMIA, ROCSANA; PRICOPI, OTILIA. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2018 - 2019. Galaţi, Axis Libri, 2019.

Referinţe

• Pr. Eugen Drăgoi:

Orașul nostru Galați a pierdut, prin moartea dlui Paul Păltănea, pe cel mai important cercetător și publicist în domeniul istoriei orașului și al județului, care și-a identificat viața cu trecutul acestui spațiu și care i-a adus însemnate servicii.

Activitatea sa științifică benedictină, capacitatea de a înțelege evenimentele istoriei, pasiunea cercetării și a lucrului făcut exemplar i-au adus reputația unui mare specialist în domeniu, consultat de zeci de confrați de breaslă și de ucenici.

Personal am învățat de la dânsul acribia cu care trebuie să opereze un istoric pentru a deveni credibil în demersul său științific și a nu lăsa în spațiul istoriei afirmații neacoperite documentar. Totodată, am înţeles că, pe cât îi stă în putere, un cercetător trebuie să facă investigații cât mai ample ca să fie sigur de adevărul concluziilor sale.

Sunt încredințat că pilda lucrării și a vieții sale va rodi desăvârșit în discipolii și admiratorii săi.

• Valentina Oneț:

A fost un privilegiu şi o mare onoare să stau în preajma Domnului Păltănea, aproape 30 de ani. Era o persoană extraodinară, cu farmec, un istoric profund, îndrăgostit de adevăr, de cercetarea celui mai mic şi aparent neînsemnat detaliu.

Noi, colegii bibliotecari, mai tineri, eram furnicile din jurul înţeleptului, iarba din umbra maestrului. Ne trata cu dragoste şi respect. Putea vorbi ore în şir despre orice subiect, avea farmecul povestitorului cult, umorul unui intelectual adevărat, generozitatea unui adevărat om de cultură.

Îmi vine greu să vorbesc despre Domnul Păltănea la trecut. Îi auzeam paşii şi bastonul răsunând pe holul bibliotecii şi alergam să-i dau bună ziua şi să-l întreb unde să caut o anume informaţie. Îmi răspundea senin: „colega ai căutat în cutare autor?”

• Acad. Alexandru Zub:

Comunitatea istoriografică a pierdut în persoana profesorului Paul Păltănea un reprezentant de elită, unul care s-a identificat, de-a lungul unei jumătăţi de secol, cu domeniul său predilect. Adăugându-se ad patres, el lasă un gol considerabil, căci va fi greu ca un altul să se devoteze la fel de mult, la fel de productiv, meseriei de istoric, o meserie tot mai puţin apreciată în lumea postmodernă.

Muzeograf, bibliotecar, arhivist, în sensul cel mai nobil, el s-a impus printr-o deplină scrupulozitate documentară şi prin caracterul extrem de meticulos al restituirii la orice nivel. A publicat documente, a întreprins restituţii fragmentare sau monografice, a elaborat biografii de oameni ai locului, rămase mereu valabile.

Paul Păltănea a fost un istoric erudit şi pasionat, care a ştiut să se pună mereu în slujba adevărului, fie acesta legat de istoria locală, de istoria naţională sau de istorie în ansamblu, domeniu vast şi de necuprins, la care un cercetător autentic nu se poate raporta decât cu umilinţă şi modestie.

Suferinţele îndurate în timpul recluziunii silnice, ca şi persecuţiile de mai târziu, viagere, au făcut din Paul Păltănea un reper memorabil, căci a ştiut să le integreze în propria-i devenire spirituală.

De un asemenea exemplu, întăritor nu numai pentru breasla apartenentă, vom avea mereu nevoie.

• Dr. Dan Râpă-Buicliu:

Muzeograful medievist şi modernist a înţeles să îndeplinească nu o funcţie culturală în „sistem”, ci o profesie de om de cultură, cu certă vocaţie ştiinţifică, care l-a pasionat şi l-a solicitat, răsplătindu-l doar cu satisfacţii intelectuale, fiind un apreciat documentarist benedictin şi un cercetător ştiinţific riguros.

A combătut cu armele istoricului, verbal şi în scris, contra imposturii şi superficialităţii profesionale, neadmiţând compromisul, obedienţa şi, eludând voit limitele statului social-politic.

A B C D E F G H I J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z